miercuri, 11 ianuarie 2012

☺☺☺ Ron Currie Jr. – Totul contează!


Nu mai e nici sfârşitul lumii ce era odată. Grava, profunda, ontologica întrebare „când vine Apocalipsa?” a fost înlocuită cu mult mai gospodăreasca „anu’ ăsta când pică Apocalipsa?”. Aşa că cei care îşi doresc un eveniment final de calitate superioară şi pe care să se poată baza că face ţăndări şandramaua pe care trăim trebuie să-şi caute alinarea fie în film (ăi’ de-s cinefili), fie în literatură (ăi’ de le place să citească). Romanul Totul contează! al lui Ron Currie Jr. (Pandora M, 2011) pare să satisfacă această nevoie escatologică şi, din fericire, necesităţi cu un caracter estetic mai pronunţat.

John („Junior”) Thibodeau se naşte greu, iar cartea începe cu o secţiune în care o voce omniscientă i se adresează direct, pe un ton emfatic şi atotştiutor, fetusului pe cale să vadă lumina zilei. E vocea pe care o va percepe copilul, apoi tânărul Junior în cele mai importante momente ale existenţei sale şi al cărei mesaj principal este că „pe 15 iunie, 2010, după-masa, la ora 3.44 EST o cometă desprinsă din Centura Kuiper se va izbi de Pământ cu puterea de explozie a 283.824.000 de bombe de la Hiroshima”. Cititorului cu vagi lecturi medicale i se va putea părea că urmează a ni se prezenta un caz destul de banal de schizofrenie, dar personajul se străduieşte să ne explice că nici vorbă de aşa ceva, atâta vreme cât eroul este în stare să discearnă realul de imaginar.

Indiferent care ar fi adevărul (literar), Junior pare să fie un individ ales pentru o misiune nobilă. E vorba de salvarea planetei, căci embrionul devine un copil şi apoi un tânăr superdotat, capabil să proiecteze (tot vocea, săraca) o navă spaţială gigantică, de dimensiunea oraşului Cleveland, capabilă să transporte o parte a omenirii pe o altă planetă şi s-o ferească de catastrofă. E una din principalele dimensiuni pe care se dezvoltă fabulaţia, una care aduce cu o povestire SF nu foarte originală nici ca temă, nici ca tratament. Acest filon ştiinţifico-fantastic e dublat de o nervură realist-sordidă, de factură aparent socială, care urmăreşte clanul Thibodeau, o familie catolică dintr-un orăşel din Maine: mama (Debbie), tatăl (John Senior), Rodney (fratele mai mare). E o familie disfuncţională cu care ne-au obişnuit multe creaţii literare şi cinematografice americane din ultimele decenii. John Senior a luptat în Vietnam, şi-a pierdut acolo două degete de la o mână într-un incident penibil cu o prostituată şi, revenit acasă, trage targa pe uscat. Debbie, bigotă, bovarizează (nu e limpede de ce) şi bea. Rodney deprinde trasul pe nas as cocainei de la un unchi cu acelaşi nume şi, deşi devine o epavă, e înzestrat cu un neobişnuit talent pentru baseball care îi aduce o căruţă de bani.

Chiar dacă nu puţine pagini sunt scrise din punctul de vedere al tuturor acestor personaje, ochiul autorului e însă în permanenţă pe Junior, pe percepţiile şi aspiraţiile acestuia, pe iubirea lui pentru Amy Benoit, superdotată şi ea, dar lucrurile nu se leagă, iar fata se stabilește în California şi absolvă Stanford-ul. Junior are, pe de altă parte, un adevărat talent de a se băga în bucluc, dar şi de a trece prin întâmplări senzaţionale, se pune şi el pe băut şi consumat droguri, ajută un negru disperat să arunce în aer clădirea Asigurărilor Sociale, e recuperat de o agenţie guvernamentală pentru a fi folosit la construirea navei spaţiale (vocea, săraca!), îşi vindecă tatăl de o formă avansată de cancer (idem) etc. Sunt episoade senzaţionale care se precipită pe măsură ce ne apropiem de anunţatul sfârşit al lumii. Amy fumează o ţigară în toaleta unui avion, e arestată ca teroristă, torturată, salvată de Junior, apoi moare într-un atentat terorist.

După ce a construit (cu destulă perseverenţă) tot acest şir de episoade, autorul se decide că e cazul s-o ia într-o altă direcţie şi, după ce ne face un curs scurt (nu de istorie a partidului comunist, ci de universuri paralele) se decide să-i arunce pe eroi într-o realitate virtuală în care Amy nu moare, se căsătoreşte cu Junior, cu care are o fetiţă, şi vor aştepta cu toţii, familie (re)unită să cadă cometa peste ei şi să-i omoare, alături de restul oamenilor. Cum s-ar zice, e ca în termodinamică atunci când ajungi de la o situaţie iniţială la una şi aceeaşi situaţie finală indiferent pe ce drum mergi (aşa-zisele funcţii de stare, cele care admit diferenţiale totale exacte).

Cititorul are surpriza să descopere în Ron Currie Jr. un autor înzestrat cu o vervă remarcabilă, cu un umor care virează adesea înspre sarcasm, un ironist de forţă, capabil de pasaje de-a dreptul memorabile. S-ar putea cita întregul prim capitol, cel intrauterin, al romanului sau fraze inteligent construite, de o plasticitate pregnantă, precum următoarea, care descrie problemele sentimentale ale unui Junior aflat la vârsta întrebărilor:

În acest stadiu existenţial, adică în pragul adolescenţei, armata poloneză a laturii tale emoţionale a căzut pradă maşinăriei de război naziste a minţii, şi relaţia ta cu majoritatea oamenilor, chiar şi cu fratele şi cu părinţii tăi e rece şi superficială, chiar dacă nu complet lipsită de afecţiune.

Nu e probabil greu să facem trimiteri la unele cărţi ale lui Kurt Vonnegut (şi el, tot junior) sau chiar Truman Capote. Ron Currie Jr. (!) pare să fi ţinut mult la junior-ul lui. Să nu închei acest text despre o carte altminteri reuşită fără să aduc vorba de semnul de exclamare din titlu. „Totul contează” e un leitmotiv discret al romanului, o chemare cam stridentă după gustul meu. Semnul de punctuaţie îmi aminteşte de povestea cu unul din iubiţii lui Elaine Benes din Seinfeld, care devenea obiectul reproşurilor acesteia pentru că nu punea destule semne de exclamaţie. Dar să nu deturnăm sensul, autorul a vrut să fie serios chiar atunci când nu mai părea capabil de asta. Să lăsăm vocea să tragă cortina:

Totul contează, dar nu în ciuda dispariţiei tale şi a celor pe care-i iubeşti, ci tocmai din această cauză. Acest Tot e tot ce ai – buzele nevestei tale, ochii fiicei voastre, inima fratelui tău, oasele lui taică-tău şi propria ta durere – şi după acest Tot nu mai urmează nimic.

Niciun comentariu: