luni, 30 ianuarie 2012

☺☺☺☺ Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii. Amintiri


Ca să încep postarea într-un mod plicticos, am să spun că volumul lui Radu Rosetti Ce am auzit de la alţii. Amintiri (Humanitas, 2011) oferă un material bogat pentru studierea evidenţialităţii în limba română. Ca să fiu şi mai plicticos, am să adaug că evidenţialitatea se defineşte drept totalitatea mijloacelor lingvistice folosite pentru susţinerea afirmaţiilor făcute într-un enunţ. De pildă, dacă cineva spune Ion cică o iubeşte pe Maria, „cică” este o marcă a evidenţialităţii care arată că vorbitorul nu aderă direct la adevărul afirmaţiei sale şi lasă asta în sarcina altora (un fel de gură a lumii). O strategie asemănătoare aplică şi memorialistul Radu Rosetti (1853-1926), care afirmă că ne va spune povestea strămoşilor săi şi a vremurilor pe care le-au trăit (perioadă care acoperă, în mare, intervalul 1760-1860) pe baza amintirilor altora (citite sau relatate prin viu grai).

Nu e deloc uşor să spui povestea familiei Rosetti, neam vechi, de vagă origine italiană, de fapt mai degrabă greci de felul lor, purtând la bază numele de Ruset. Primii Rosetteşti ajung în ţările Române în secolul al XVII-lea şi dau şi un domnitor în Moldova, Antonie Ruset. Arborele genealogic e stufos şi cuprinde urmaşi atât în Moldova, cât şi în Muntenia. În Familiile boiereşti române (1899), Octav-George Lecca vorbeşte de opt ramuri numai în Moldova. Oricum, pe Radu Rosetti, moldovean prin excelenţă, îl interesează numai strămoşii lui, aşa-numiţii Rosetti-Răducanu, numiţi aşa după bunicul autorului, hatmanul Radu (Răducanu) Rosetti. Povestea hatmanului şi a soţiei sale, născută Eufrosina Manu, ocupă o bună parte din Amintiri, cu descrieri pitoreşti ale obiceiurilor de la curtea boierească de la Bohotin din vremea ultimilor fanarioţi, cu evocarea bejeniei din vremea eteriştilor şi a întoarcerii în preajma Tratatului de la Adrianopol. Scenele de viaţă cotidiană, relatate minuţios, portretele caracterologice vii şi convingătoare, limbajul uşor arhaic-regional, lipsit de stridenţă fac deliciul acestor pagini:

Aproape tot atât de neplăcute erau bunicii agheasmele şi rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare zântâi, ajun sau alte prilejuri obişnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de peşte şi după ce mâncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odorantului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsască de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste şi ea, dar îşi lua precauţiunile. Punea în dreapta şi în stânga ei pe câte una din fetele de serviciu, care ţinea în mână câte o farfurioară pe care ardea un călugăraş sau lemn de odogaciu (aloes) şi, din când în când, coana Frosiniţa aducea cu mâna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strâmbând dintr-însul şi scăpând cu jumătate de glas câte un: Kako hronona! [înjurătură grecească inocentă, de salon, pentru uzul damelor].

Pasaje lungi sunt dedicate unor personalităţi ale epocii cum ar fi Teodor Balş sau Costache Conache [sic], cunoscut nouă mai mult pentru performanţele poetice decât pentru statutul lui de mare boier. Primul domnitor regulamentar al Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849) are parte de un întreg capitol. Ar fi fost un administrator foarte inteligent şi capabil, dublat însă din păcate de o personalitate rapace şi coruptă. Un fel de imagine în oglindă a acestuia a fost cel de al doilea domnitor regulamentar, Grigore Ghika, ins dezinteresat, însă cu capacităţi administrative inferioare. Nu sunt neglijate elementele de frescă socială şi se schiţează o prezentare a obiceiurilor şi ocupaţiilor boierimii între 1830 şi 1850, la loc de cinste ridicându-se „intrigile politice şi plăcerile”. E drept şi că aveau timp destul, deşi nu lipseau semne că timpul nu mai avea răbdare, mai ales după ieşirea comerţului de sub monopolul turcesc în 1828.

Nu lipsesc referirile la chestiuni delicate. Una din acestea e reprezentată de problema evreiască, care începuse să se profileze tot odată cu liberalizarea comerţului. Autorul, care e de un antisemitism foarte discret, relatează totuşi cu onestitate modul în care Mihail Sturdza a început prin a impune restricţii evreilor, spre a le îndulci apoi în schimbul unor foloase personale concrete. Tot la capitolul subiectelor sensibile aş pomeni şi tratamentul barbar aplicat ţiganilor la multe curţi boiereşti, cu corecţii fizice violente, violuri şi vânzări care despart familiile mai ceva ca în Coliba unchiului Tom.

Pitorescul relatării şi anecdotica sunt adesea irezistibile. Aga, înduplecat să oprească bătaia aplicată unui delincvent, îl ameninţă pe acesta că va nota câte lovituri au rămas, pentru a le administra cu prima ocazie. Un boier ieşean se duce la Botoşani încălţat cu ciorapi de culori diferite şi se vede imitat de locuitorii urbei, care credeau că asta e moda în Capitală (o fiziologie a provinţialului pe linia prozatorilor paşoptişti). Grigore Sturdza, fiul domnitorului, e un fel de pionier al fitness-ului de la noi şi se antrenează ridicând în spate viţei, motiv pentru care e poreclit Beizade Viţel. Există numeroase nuclee epice memorabile şi portrete pregnante, demne de reţinut. În prefaţă, Neagu Djuvara îi reproşează autorului lungimile relatărilor sale dramatice şi îl consideră inferior lui Ion Ghica. Să mi se dea voie să nu fiu tocmai de acord.

Radu Rosetti nu scrie memorii propriu-zise şi se sprijină mereu pe bastonul evidenţialităţii raportate („ce am auzit de la alţii”, „acestea le-am auzit de la bătrâni de toate stările” etc.). Afirmaţiile sunt în permanenţă modulate de expresii epistemice cu efect pragmatic similar:

Din al doilea fiu [al lui Antonie Ruset], mi se pare că se trag Rosetteştii din ţara Românească [...] şi cei din Grecia şi, probabil, Rosetteştii de la Botoşani. 

Din fericire, cititorul se poate dispensa de toate aceste noţiuni teoretice şi se poate bucura în tihnă de o carte care merită cu prisosinţă să fie citită.


PS O sinteză importantă despre evidenţialitate este Evidentiality de Alexandra Aikhenvald. 

5 comentarii:

dragoş c spunea...

probabil ca volumul merita prin anecdotica sa. insa interesanta mi se pare grila prin care ai citit-o - evidentialitatea.
oricum, seria e misto. ne-arata ce inapoiati eram ca civilizatie...

Micawber spunea...

@ dragos c.

As zice ca pentru mai multe motive decat simpla anecdotica. Inapoiati suntem si azi in multe privinte, atata ca stratul de spoiala e mai gros sau mai iscusit aplicat si nu lasa adesea sa se vada ce e dedesubt.

capricornk13 spunea...

Excelentă alegere şi prezentare, mulţumiri pentru semnalare! Abia aştept să fac rost de ea (să mă uit dacă humanitaşii s-au dat pe e-books, poate o citesc aşa). Mi-aţi făcut o pohtă teribilă cu însemnarea asta, cu cea despre cartea d-lui Boia şi cu Troyat. Mă duc în bibliotecă şi iau ce Boia şi Djuvara n-am citit, că altceva nu am pe-aici :)

Micawber spunea...

@ capricornk13

Nu-s la curent cu progresul tehnic de la Humanitas. Pana una, alta vad ca ati intrat in atmosfera cu manierisme gen "pohta".

capricornk13 spunea...

Da, intrasem bine in atmosfera, textul dvs. m-a inspirat. Si chiar m-am tinut de cuvant, am terminat aseara Tragedia Germaniei si m-am apucat de cartea despre care dvs. ati scris deja mai d'antan, Franta, hegemonie sau declin. Uitasem cat de antrenata e orice lectura din dl. Boia :) Si am gasit cartea de fata in format electronic la Humanitas - ura!