Privind înapoi, modernitatea (Univers, 1999) este, după Paradoxul român, al doilea volum al lui Sorin Alexandrescu pe care l-am citit în ultimele câteva luni. E vorba şi de data asta tot de o culegere de studii şi articole pe teme de istorie, cultură şi literatură română apărute de pe la sfârşitul anilor 1960 până la începutul anilor 1990. Umbrela sub care sunt puse aceste texte este, în mod declarat, tema modernităţii. O scurtă introducere (cu acelaşi titlu ca volumul însuşi) încearcă să definească termenii primari ai discuţiei (modernism, modernitate) şi nu o face, mi se pare, foarte riguros. Autorul pledează pentru circumscrierea modernismului la sfera estetico-literară şi păstrarea etichetei de modernitate mai ales pentru cea socio-culturală. Dificultăţile de ordin logic ale terminologiei nu sunt deloc neglijabile:
Dacă acest sens al termenului de „modern” [cel estetic] va reapărea în anii şaizeci şi-l voi discuta de aceea, cum am mai spus, într-un volum separat, un al doilea sens al său este cel socio-cultural. Este vorba astfel de o mişcare mai generală care duce la modernizarea societăţii româneşti, a instituţiilor ei, ca şi a mentalităţii.
Aşadar modernismul (sau modernitatea, mă rog) se leagă de modernizare. Circularitatea definiţiilor pândeşte după colţ.
Prima mare secţiune a volumului este intitulată Forme de modernitate şi reuneşte texte centrate tematic pe probleme de istorie, la care se adaugă contribuţii la tema canonului literar interbelic. Eseul Război şi semnificaţie. România în 1877 abordează dintr-o perspectivă imagologică luptele din Războiul de Independenţă. Istoria oficială a reţinut mai ales atitudinile contemporane triumfaliste, reflectate de altfel şi în creaţiile artistice canonizate (gen Alecsandri, Coşbuc, Grigorescu). Au existat, explică autorul, atitudini mult mai nuanţate şi care au luat foarte în serios neajunsurile organizării armatei române sau suferinţele imense la care au fost supuşi (adesea nejustificat) soldaţii. Acestea au avut o soartă asemănătoare cu a germanofililor din Primul Război Mondial: au fost fie uitate, fie au ajuns note de subsol tipărite cu litere mici în manuale. Foarte interesantă analiza din „Junimea” – discurs politic şi discurs cultural, care propune o analiză structuralistă a relaţiilor din cadrul societăţii ieşene, ba chiar oferă argumente pentru a o privi ca „grup de presiune”. Populism şi burghezie: România la începutul secolului XX face o serie de precizări legate de ideologia poporanistă văzută ca expresie a unei mişcări legaliste, înrudită cu curente ale social-democraţiei sănătoase, de tip burghez, din ţări precum Franţa sau Germania. Chestiunea canonului literar este abordată în două eseuri, Romanul românesc interbelic: problema canonului şi Pentru un mai grabnic sfârşit al canonului estetic. Sorin Alexandrescu pune sub semnul întrebării analizele ternare de tipul ionic/doric/corintic à la Nicolae Manolescu, aducând ca argument greu de combătut eterogenitatea şi, în ultimă instanţă, lipsa de substanţă a unor din criteriile folosite.
Discuţia fenomenului literar interbelic face tranziţia spre cea de a doua mare secţiune, Mircea Eliade. Nu e un secret pentru nimeni că autorul e nepot de soră al celebrului prozator şi istoric al religiilor. De altfel l-a şi cunoscut bine în perioada destul de îndelungată cât a lipsit din ţară (interviul „Mircea Eliade ajuta pe toată lumea în spirit creştin”, inclus şi el în carte, evocă de altfel personalitatea unchiului). Dialectica fantasticului e probabil cel mai vechi text, apărut ca prefaţă la volumul La ţigănci (1969), una din primele tentative de recuperare a lui Eliade întreprinse sub regimul comunist. Analize ale operei eliadești găsim şi în Pe strada Mântuleasa, pe la două şi un sfert, două şi jumătate sau Naraţiunea contra semnificatului. Metoda utilizată de autor (în ciuda lipsei de metodă pe care o declară, în glumă probabil, la un moment dat) e în esenţă structuralistă (jakobsoniană, hjelmsleviană, genettiană etc.), cu inventarul aferent de opoziţii, actanţi, perspective naratologice binecunoscut celor familiarizaţi cu tehnicile criticii literare post-estetizante din ultima jumătate de secol. Cu tot schematismul lor, asemenea tehnici au cel puţin avantajul de a mai reteza avântul de-a dreptul mistic cu care unii plonjează în opera lui Eliade.
În fine, ultima treime a cărţii, intitulată, simplu, Cioran, e formată din Portretul gânditorului ca tânăr exilat şi Cioran sau a doua zi după revoluţie şi oferă analize ale gânditorului româno-francez dintr-o perspectivă mai degrabă psihologizantă, pe alocuri psihanalitică. Trebuie să mărturisesc că, în calitatea mea de cititor care rezonează puţin spre deloc cu opera şi atitudinile lui Emil Cioran, această ultimă parte m-a interesat mai puţin decât restul. Există şi un fel de coda a lucrării, Ieşirea din modernitate, care a avut darul de a-mi trezi interesul oarecum amorţit de consideraţiile despre Cioran. Paralela întreprinsă de autor, cea între Mircea Eliade şi Miron Radu Paraschivescu, e o bună exemplificare a ieşirii din construcţia în curs de prăbuşire a modernităţii. La această paralelă se adaugă altele două (Cioran – Fondane şi Cioran – Eliade). Nu putem decât să ne pară rău că Sorin Alexandrescu n-a mai avut spaţiu, aşa cum el însuşi declară, pentru o paralelă Cioran – Ionesco, deşi schiţează unele din elementele sale posibile.
Fact checking
- P. Marcu-Balş a fost numele real al lui Petre Pandrea, nu pseudonimul acestuia, cum greşit ne spune autorul. Adică pe dos.
- Schimbarea la faţă a României, volumul de mare succes al lui Cioran, apare în 1936, nu în 1939.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu