miercuri, 4 aprilie 2012

☺☺☺ Bodgan Teodorescu – Băieţi aproape buni

Titlul Băieţi aproape buni, sub care Bodgan Teodorescu şi-a publicat cel mai recent roman (Tritonic, 2010) e, dacă nu eufemistic, atunci cel puţin ironic. Nici vorbă să dăm în cartea asta peste vreun băiat ale cărui calităţi să se apropie măcar pe departe de bunătate, dimpotrivă, paginile colcăie de eroi caracterizaţi prin lipsă de scrupule, cinism, violenţă şi cupiditate. Hrănindu-se probabil în bună măsură dintr-o materie cu care a avut posibilitatea să se familiarizeze nemijlocit (lumea politicii, a serviciilor secrete şi a presei, între care delimitările sunt vagi, iar întrepătrunderile, ample), autorul înfăţişează o colecţie de specimene şi moduri de acţiune reprezentative pentru România de azi.

Intriga şi acţiunea nu sunt din cale-afară de complicate. Ioana Arsene e o jurnalistă en vogue, obişnuită a platourilor de televiziune şi cu destule realizări profesionale. Aflată pe firul unei investigaţii, ea îl vizitează pe omul de afaceri Doru Vrană pentru a avea cu acesta o discuţie pe care se pregăteşte să o înregistreze cu un microfon disimulat între sâni. Convorbirea nu mai are loc, pentru că Ioana are o altercaţie stupidă cu unul din bodyguarzii bogătaşului şi moare lovindu-se în cădere de o piesă de mobilier. Incident neplăcut, care pune în mişcare o întreagă reţea de interese şi relaţii. Omorul trebuie muşamalizat. Cadavrul, dezbrăcat, e abandonat într-o pădure, bodyguarzii sunt scoşi repede din ţară. Se conturează un prim grup de băieţi, cei din zona afaceri (Doru Vrană) – servicii secrete (generalul SRI Azoiţei) – politică (consilierul prezidenţial Lulu Safta, ministrul Matei Diaconescu etc.). Un al doilea grup e format din cei trei poliţişti care anchetează cazul (comisarul Anton Vasile şi inspectorii Mannix Florea şi Sandu Bucur). Mai sunt apoi trepăduşii din presă (Alin Mazilu şi colegii lui) sau aşa-zişii consultanţi gen Victor Creţeanu.

Liantul tuturor acestor grupări, cu multe interese convergente, dar şi cu destule rivalităţi, e relaţia cu vechea Securitate, organizaţie din rândurile căreia provin majoritatea personajelor, ba chiar şi Preşedintele („L-am întrebat atunci [pe preşedinte], dacă ţara e aşa nasoală de ce mai vrea să fie preşedinte, şi răspunsul, deşi îl bănuia, l-a lămurit încă o dată: Ca să le dau în bot tuturor şi să-mi bat joc de toată lumea”). Personajul pare cunoscut, nu? Romanul e organizat aproape inginereşte. La început avem Capitolul poveştilor introductive, în care intră în scenă eroii şi are loc crima. Alte capitole prezintă diverse perspective asupra evenimentelor, parodiindu-se câteodată modul de operare specific unor instituţii (Capitolul rapoartelor de analiză, evaluare şi sinteză), iar corpul principal al acţiunii figurează în Capitolul în care personajele se poziţionează şi acţionează. În Capitolul finalurilor ni se relatează cum se termina toată tărăşenia (să nu se sperie nimeni, n-am să povestesc, pentru a nu strica cheful celor care se gândesc să citească cartea).

Bodgan Teodorescu îşi înzestrează eroii cu biografii pe care le istoriseşte cu răbdare. Sunt probabil biografii tipice (în sensul pe care îl are termenul în realismul socialist), traiectorii pe care le-au urmat foarte mulţi din membrii clasei dominante de azi. Deşi bine lucrate, din cauza marii cantităţi de informaţie generică asemenea pagini nu reprezintă neapărat o reuşită. Mult mai bine se prezintă lucrurile în cazul celor trei poliţişti şi mai ales al inspectorului Mannix Florea, individ provenit din ţigănime, ceea ce explică şi prenumele, personaj care are şansa unei construcţii memorabile. Interesant e şi nea Vio, introdus în prima parte a cărţii pe post de personaj misterios, vechi securist inteligent şi amoral, care îşi urmăreşte propria agendă.

Pentru că pomeneam de existenţa în carte a mai multor perspective, nu ar trebui omisă abordarea lui Desmond Carr, singurul observator independent al întâmplărilor. Acesta este un jurnalist american aflat în România şi care, atras de cazul Ioana Arsene, se decide să-şi facă propria anchetă şi să scrie pe baza ei un scenariu de film. şi luptă, şi dă-i... De un producător străin nu poate fi vorba, iar cel local, un mare concern (replică fictiv-sarcastică a autohtonului MediaPro) nu pare deloc încântat de idee. I se explică iniţial scenaristului că publicul român are alte preferinţe (desigur, cunoscute şi cultivate cu grijă de ei). În cele din urmă filmul se face, dar nu are succes, deşi – culmea – e o oglindă mai fidelă a adevărului decât toate celelalte versiuni ale evenimentelor. E şi acesta un ciob din caleidoscopul pe care îl compune romancierul, a cărui carte, fără a ieşi prea tare în evidenţă prin originalitatea tehnicilor, e scrisă inteligent. Într-o vreme în care autismul multor prozatori riscă să-i trimită pe cititori spre alte ocupaţii, Băieţi aproape buni ne arată că nu toţi scriitorii noştri îşi petrec vremea contemplându-şi, steril, ombilicul.    

Niciun comentariu: