luni, 16 aprilie 2012

☺☺☺Adrian Majuru – Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă

Apărută în 2003 la Editura Compania, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă e una din cărţile numeroase, de valori inegale, consacrate de autor istoriei Capitalei. Mai mult, tema care pare să-l preocupe pe autor este şi de data asta cea a raportului dintre margine şi centru, a zonelor crepusculare din universul urban, cu accente pe elementul secundar, mai puţin cunoscut din lectura marilor istorii generale ale Bucureştilor. Cuvânt de origine turcească, mahala a cunoscut o derivă semantică comparabilă cu cea a lexemului mitocan, care desemna iniţial călugărul de la mitoc, o mănăstire secundară, subordonată uneia mai mari, dar a ajuns să fie sinonim cu necioplit sau grosolan. Într-adevăr, sensul de bază al mahalalei este cel de cartier al unui oraş, indiferent de poziţia sa în raport cu centrul, dar în timp sensul cuvântului s-a degradat, iar ceea ce avem azi (împreună cu derivate precum mahalagiu/mahalagioaică) e epitoma a tot ce poate fi mai rău şi mai vulgar în materie de civilizaţie.

Se ştie destul de bine că ceea ce numim azi Bucureşti a fost la început o grupare de sate în jurul unei cetăţi rudimentare înălţate pe malul drept al Dâmboviţei. Coeziunea acestor unităţi era foarte redusă (nu existau străzi propriu-zise, cu nume şi case numerotate, iar elementul care dădea o brumă de unitate era biserica), dar din ele au luat naştere mahalalele. Foarte numeroase şi de dimensiuni mici (unele abia dacă aveau douăzeci de case), mahalalele au cunoscut un proces de unificare şi sistematizare (mai mult sau mai puţin impus de sus) şi au format cartierele de azi. Din această puzderie de unităţi administrative cu caracter (semi)oficial, Adrian Majuru a ales trei: mahalaua Colţei („o veche periferie-tip”, cartierul Dămăroaia („vârstele periferiei recente”) şi mahalaua Calicilor („periferia de pretutindeni”).

Selecţia pare, la prima vedere, ciudată. Chiar şi fără să cunoşti cu precizie limitele mahalalei istorice a Colţei (dar putându-le intui foarte corect, pe baza toponimiei actuale) te miri că acest cartier poate fi folosit ca material de exemplificare pentru o discuţie despre periferie. Cu toate astea, prin secolul al XVII-lea oraşul propriu-zis se termina, la nord, cam în dreptul Pieţei Universităţii de azi, şi ca urmare Colţea era zonă mărginaşă (făcând un efort de imaginaţie, protestele din sus-pomenita piaţă s-ar fi desfăşurat, păstrând proporţiile, cam pe la Băneasa după standardele de azi). Istoria mahalalei Dămăroaia e mult mai recentă. Ea s-a format după Primul Război Mondial, într-o zonă unde au primit parcele de teren mulţi militari demobilizaţi. Autorul reface istoria măruntă a mahalalei pe baza registrului parohial al bisericii şi a însemnărilor făcute de preoţii respectivi. Sunt pagini care – fără a avea, desigur, valenţe artistice – amintesc oarecum de Necazurile părintelui Ghedeon de Damian Stănoiu. Mahalaua Calicilor (actuala zonă din jurul Căii Rahovei, cunoscută înainte de Războiul de Independenţă drept Podul Calicilor) e mult mai veche şi reprezintă, la fel ca mahalaua Colţei, un teritoriu relativ central. Nu departe de curtea domnească, acolo se aşezaseră în secolele XVI-XVII calicii, adică invalizii ajunşi cerşetori, plasaţi iniţial sub protecţia directă a domnitorului, apoi ocrotiţi de mitropolit, apoi, evident, de nimeni. Adrian Majuru face o incursiune amplă (poate prea lungă şi diluată din această cauză) în chestiunea statutului pe care l-au avut, în epoci istorice, respectivii calici, la noi şi aiurea.

Cele trei capitole pomenite mai sus sunt singurele care au ca obiect spaţii geografice bine delimitate. Restul cărţii (mai mult de jumătate) se ocupă de teme care ţin de istoria moravurilor, imagologie şi sociologie, toate subordonate desigur subiectului principal al periferiei şi marginalităţii. Trecând în revistă aproape 500 de ani de istorie bucureşteană, Adrian Majuru scoate în evidenţă tare persistente la începuturi până în ziua de azi: lipsa de civilizaţie, educaţia precară şi moravurile uşoare ala locuitorilor, dezvoltarea urbană haotică şi superficială, preluarea superficială şi fără noimă a modelelor occidentale. Documentarea e minuţioasă, bazată pe numeroase mărturii de epocă ale unor băştinaşi sau vizitatori sau pe documentele oficiale s-au putut păstra din epoci de mari dezastre (incendii şi epidemii frecvente, ocupaţii militare, răscoale), căci „Bucureştiul a fost ars şi distrus cel puţin o dată la zece ani de-a lungul a mai mult de trei secole [1500-1800]”.

Istoric de meserie, Majuru nu rămâne totuşi blocat în lumea faptului arhivistic imobil, ci vede lucrurile în evoluţia lor, trasând traiectorii ale unor fenomene care se regăsesc în esenţă şi azi. Urbanizarea, sistematizarea şi binefacerile civilizaţiei apusene au fost întotdeauna fenomene superficiale pe verticala socială şi limitate pe orizontală spaţiului geografic. Ghetourile de blocuri din aşa-zisele cartiere muncitoreşti de azi sunt urmaşele mahalalelor din trecut, iar mentalităţile patriarhale primitive n-au dispărut, ci s-au mulţumit să se mute mai la margine. Să luăm un exemplu. Ce poate fi mai central pe harta Capitalei de azi decât strada Scaune, aflată undeva în spatele spitalului Colţea? Ei bine, numele străzii e datorat unui obicei vechi pe care îl aveau mahalagiii de acolo, care scoteau scaune în faţa caselor pentru a sta pe ele, a sporovăi şi fuma ciubuce până la căderea nopţii, la fel ca într-un sat. Astăzi strada e centrală şi cochetă, iar din scaune a rămas doar numele. Obiceiul a migrat în cartierele-dormitor, unde locuitorii ies cu mic, cu mare, în faţa blocului, stau pe băncuţele improvizate, joacă table, beau bere etc. La asta a contribuit, desigur, şi masiva infuzie de element ţărănesc pătruns în Bucureşti în ultimii 50-60 de ani, fără ca aceşti ţărani să se fi urbanizat cu adevărat vreodată.

Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă este, în ciuda unor mărunte derapaje eticiste ale autorului, care deplânge lipsa de educaţie a concetăţenilor săi, o carte plină de informaţii interesante şi pe care pasionaţii de istorii bucureştene o pot citi cu mare plăcere. E plină de ilustraţii, iar asta nu are cum să nu-l încânte pe cititor. Reproduc şi eu două dintre ele. În prima putem vedea un tânăr elegant care se fotografiază, în 1904, în faţa locuinţei sale din strada Ţăranilor nr. 51, aflată între Icoanei şi Romană, actuala Aurel Vlaicu:


Cea de a doua poză e realizată în 1908, iar gospodăria se află în zona Matei Voievod. Nu s-ar zice că o asemenea casă se putea găsi acolo, chiar şi acum peste un secol:


4 comentarii:

ADRIAN spunea...

Prea putin s-a studiat problematica si in general referirile la mahalale sunt cuprinse in multe clisee. Intr-adevar, mahalaua avea si un caracter administrativ; cea mai mare parte a documentelor de arhiva din a doua parte a sec. XIX contin date de identificare ale petentului care mentioneaza intotdeauna mahalaua unde se solicita ceva. In unele documente se incearca si frantuzismul "faubourg" in legatura cu mahalalele periferice.

Micawber spunea...

@ ADRIAN

Interesant comentariul dvs. Probabil termenul "faubourg" e de data mai recenta (dupa 1850) - A. Majuru pomeneste si acte mult mai vechi in care e greu de crezut ca acesta ar fi putut aparea.

ADRIAN spunea...

Eu vorbesc de documentele pe care le-am intalnit eu in arhive. Daca le mai gasesc intre fotografiile pe care le-am facut am sa le postez. Termenul era clar de origine pariziana si era folosit destul de intens in prima parte a secolului al XIX-lea, data la care foarte multi - dintre cei ce au avut apoi tangente cu administratia bucuresteana - au studiat, fix la momentul la care incepusera deja marile operatiuni de transformare ale Parisului, cele pe care apoi le-a dus la apogeu dl. Haussmann.

Micawber spunea...

@ ADRIAN

Tocmai faptul ca termenul s-ar fi utilizat in prima jumatate a secolului al XIX-lea m-a surprins, caci influenta franceza era inca modesta.