miercuri, 11 aprilie 2012

☺☺☺George Steiner – Errata. O autobiografie

N-a trecut nici măcar o săptămână de când am oferit un aperitiv la cartea de azi (vezi aici). A sosit acum timpul să ne ocupăm de ea mai pe larg. Apărută în versiune românească la Humanitas (2008), cartea lui George Steiner Errata. O autobiografie ridică de la bun început problema potrivirii etichetei de pe ambalaj cu conţinutul acestuia. Într-adevăr, dacă lucrarea conţine numeroase date biografice expuse de autor (prezentate, după toate astea, cronologic), elementul factual biografic e eclipsat de foarte multe ori de subiecte care au prea puţină legătură cu viaţa propriu-zisă lui Steiner. E greu de spus dacă de vină pentru această discrepanţă e autorul (care va fi dorit să-şi frustreze un pic cititorul, desigur într-un scop nobil) sau editorul, care a ales un titlu destul de îndepărtat de cel original (Errata. An Examined Life).

Din fericire, găsim în Errata... steineriană material pentru cele mai diferite preferinţe. Cei interesaţi de elementul biografico-istoric propriu zic vor avea o serie de satisfacţii, mai ales citind despre cosmopolita familie Steiner, evrei vienezi bine situaţi, refugiaţi la Paris încă de la sfârşitul anilor 1920 faţa ameninţării antisemite, apoi la New York. Nu reiau acum povestea trilingvismului lui Steiner sau a preocupărilor muzicale ale părinţilor lui (detalii aici). De altfel o bună parte din consideraţii (mai ales discuţia despre multilingvism) pot fi găsite şi în mai vechiul volum After Babel (tradus şi la noi în 1983 şi, din câte ştiu, nereeditat). Mare iubitor de clasici, Steiner a învăţat să-i preţuiască de la tatăl lui. Paginile despre monştri sacri precum Homer, Racine sau Shakespeare (şi destul de puţin numeroşii lor detractori) sunt printre cele mai reuşite din carte. Sigur, nu e neapărat necesar să fii de acord cu fiecare literă şi să iubeşti orbeşte şi necritic tot ce e clasic, dar n-ai cum să recunoşti că raportarea la clasici e o componentă indispensabilă a identităţii culturale.

Destule pagini sunt consacrate unor chestiuni destul de puţin autobiografice. E vorba de pildă de problema evreiască, cu privire la care ideile lui Steiner sunt corecte şi – să nu ne temem de cuvinte – destul de plate sau de paginile despre muzică, din fericire mai incitante şi mai atrăgătoare. Nu lipsesc desigur scurtele, dar strălucitoarele incursiuni hermeneutice (meseria asta nu se uită, e ca mersul pe bicicletă), evocarea unor figuri de profesori de la liceul francez din Manhattan, unde adolescentul Steiner a învăţat în anii 1940, sau de la Universitatea din Chicago (absolvită la sfârşitul aceluiaşi deceniu). Am găsit unele din aceste pagini (mai ales cele consacrate vieţii universitare) încărcate de prea multe detalii privind personalităţi literar-academice şi de digresiuni privind rivalităţile din mediul respectiv din urmă cu 50-60 de ani. Îşi au şi asemenea secţiuni publicul lor, fără îndoială.

Errata... lui Steiner e, dacă nu o autobiografie după toate regulile artei, o dare de seamă asupra unui parcurs intelectual şi etic. Onestitatea pare să fie una din principalele reguli ale jocului, la fel capacitatea de a-ţi recunoaşte regretele, nu fără un umor discret:

Regrete: că nu m-am ţinut de desen, în cărbune, în pasteluri şi în tuş negru, ca să-mi ilustrez unele dintre cărţi; mâna vorbeşte despre adevăruri şi bucurii pe care limba nu le poate exprima. Că nu am învăţat ebraica – singura care permite accesul la Biblie şi în interiorul identităţii evreului – atunci când prietenul şi asistentul meu, Ami Dykman, a fost mai mult decât dornic să mi-o predea. Accidia, lenevia spiritului în latină (dar acum este oare prea târziu?) Şi regret că nu am acceptat oferta unui coleg de la Cambridge, un patolog a cărui putere de înţelegere şi al cărui tact erau dovedite, de a încerca, sub îndrumarea lui, să mă droghez cu LSD. Neapelând niciodată la astfel de substanţe, am rămas incapabil să conceptualizez unul din principalii agenţi ai decăderii şi ai consolării, ai dorinţei şi ai nimicirii din miezul anarhic al culturii noastre.

La asemenea regrete mai mult sau mai puţin serioase se adaugă şi cel de a nu putea avea acces direct la literatura rusă sau la cultura islamică (deşi Steiner nu s-ar da în lături să se apuce de rusă, bunăoară) sau de a nu şti să cânte la un instrument muzical. Ei, dacă o personalitate de dimensiunile unui George Steiner are asemenea lacune, mulţi dintre noi pot fi liniştiţi. Sunt într-o companie ilustră.

Niciun comentariu: