miercuri, 25 aprilie 2012

☺☺☺☺ Nicholas Vazsonyi – Richard Wagner – Self-Promotion and the Making of a Brand


Oricât de scandalos ar putea să i se pară burghezului de rând, în ultimele două secole mulţi compozitori importanţi au acordat o mare atenţie laturii comerciale a creaţiei lor, iar dacă un Pavel Stratan îşi scoate de ani buni bietul copil la produs, nu altceva făcea în esenţă Leopold Mozart cu micul Wolferl. Romanticii au fost adevăraţi maeştri ai vânzării propriei mărci. Printre cazurile celebre se numără Liszt, Paganini sau Meyerbeer. Cu toate acestea, compozitorul care a revoluţionat cu adevărat domeniul promovării unui produs artistic a fost Wagner. Argumente în sprijinul aserţiunii şi un material documentar foarte bogat pe această temă găsim în cartea lui Nicholas Vazsonyi, Richard Wagner – Self-Promotion and the Making of a Brand (Oxford University Press, 2010), care trece în revistă etapele construirii unei adevărate industrii muzicale care trăieşte şi azi.

Nu se poate nega că Wagner a avut şi norocul de a fi fost remarcat de cine trebuie şi când trebuie. Liszt (a cărui voce era ascultată cu respect peste tot) îl susţine puternic şi îi promovează primele opere, dirijează el însuşi premiera la Lohengrin din 1850, îi dedică eseuri şi realizează transcripţii pentru pian. Îi va da, alături de jumătate de împărăţie, şi fiica (Cosima, după divorţul de Hans von Bülow). O adevărată propagandă pentru operele wagneriene face tânăra, dar prestigioasa Neur Zeitschrift für Musik, unde un critic foarte activ, Theodor Uhlig, îi consacră articole peste articole. Toată lumea vorbeşte despre Wagner, se creează, vorba englezului, un buzz nesfârşit, aşa că în 1853 un critic mai rezervat şi exasperat de persistenţa fenomenului exclamă: Wagner und immer Wagner! (Wagner şi iar Wagner!). Nici compozitorul însuşi nu se lasă mai prejos, scrie mii de scrisori, apoi articole, studii, eseuri pe cele mai diverse teme, personalitatea lui histrionică şi hiperactivă se potriveşte de minune rolului de autopromotor. Exasperat după o întâlnire cu neamţul, poetul francez Catulle Mendès remarcă şi el: Il parlait, parlait, parlait, parlait!...un flot incessant (Vorbea, vorbea, vorbea!... un potop fără sfârşit). Asta nu înseamnă că Wagner nu şi-a avut marii săi admiratori în Franţa (despre unul din ei, Baudelaire, am scris nu demult aici).

Lucrurile intră într-o etapă nouă, calitativ şi cantitativ, la începutul anilor 1870. Wagner terminase Tetralogia (la care lucra de peste 20 de ani), iar ideea care i-a venit, aceea de a construi un teatru special conceput pentru a-i reprezenta operele, a fost o lovitură de maestru în materie de marketing. Teatrul de la Bayreuth (alături de festivalul anual ţinut, cu scurte întreruperi, din 1876 încoace) a constituit un adevărat hub, un punct de adunare pentru admiratorii din ce în ce mai numeroşi. Lua naştere un produs comercial cu alură mistică, opera de artă a viitorului: exista un profet al lui şi apăruse şi o Mecca. Prima ediţie a festivalului, chiar dacă a fost un eşec financiar, a fost încununarea unui efort organizatoric şi de strângere de fonduri fără precedent până atunci şi a reprezentat un eveniment global. Premiera din 1876 a Tetralogiei (precedată de prezentări de fragmente, ca într-un teasing modern) a creat o stare de exaltare în rândul unei mari mase de melomani. A fost, ne povesteşte în alt loc Vazsonyi, o frenezie asemănătoare cu lansarea unei noi versiuni de iPhone din zilele noastre.

În paralel, pentru că reprezentaţiile de operă erau (şi sunt şi azi) extrem de costisitoare, iar de înregistrări nu putea fi vorba, a luat o dezvoltare fără precedent publicarea de transcripţii pentru pian. După 1860 în multe familii respectabile devenise de rigueur să se interpreteze fragmentele cele mai cunoscute, iar multe femei burgheze visau la o dragoste ca în Tristan und Isolde mai ceva decât Ziţa la Dramele Parisului din aceeaşi epocă.  Nicholas Vazsony (totuşi muzicolog de profesie) identifică trăsături ale creaţiei unui adevărat brand Wagner. Capitole intitulate, foarte sugestiv de altfel, Wagner® sau Leitmotif™ surprind momente şi caracteristici ale acestei construcţii. O importanţă considerabilă au avut-o asociaţiile wagnerienilor de pretutindeni. Constituite iniţial în scopul strângerii de fonduri pentru Bayreuth, ele s-au înmulţit ca ciupercile, iar azi există asemenea organizaţii în peste 100 de ţări, până şi în Israel, stat cu o relaţie extrem de delicată cu wagnerianismul. Desigur,  România nu există aşa ceva, noi suntem oameni serioşi şi culţi.

Ar fi nerealist să-mi propun o discuţie mai lungă a cărţii lui Vazsony. Ar fi nevoie de câteva postări bune pentru a prezenta mai în amănunt marea bogăţie de date şi evenimente sau pentru a schiţa liniile de atac şi argumentele aduse de autor pentru afirmaţiile sale. O menţiune specială ar merita caracterul ambivalent al poziţiei lui Wagner însuşi în raport cu promovarea operei sale. Deşi cartea conţine chiar în titlu termenul de self-promotion şi deşi nu se poate nega că compozitorul a pus umărul din greu la crearea mărcii şi a imaginii, nu trebuie să se uite nici că el nu a renunţat niciun moment să pozeze ca artist dezinteresat. Situarea pe o poziţie prea apăsat mercantilă i-ar fi subminat de altfel întreg demersul. Încă de pe la 1850 Wagner îi scria lui Uhlig, chipurile jenat de publicitatea pe care i-o făcea acesta: Was machst Du für ein heilloses aufheben’s von mir! Wenn Du ein jude wärest, sollte man glauben, Du hättest procente davon (Ce promovare păcătoasă îmi mai faci! Dacă ai fi evreu, mai că aş zice că îţi ies ceva procente din asta). Declarându-se, chipurile, flatat şi strecurând o aluzie veninoasă la un presupus mercantilism evreiesc, Wagner împuşca doi iepuri cu un singur glonte.

 Pentru a încheia o postare sumară despre o carte extrem de interesantă, ar mai fi poate de spus că nu se poate merge până la a considera (auto)promovarea produselor wagneriene un fenomen identic cu ceea ce vedem petrecându-se în zilele noastre cu produsele marilor firme, deşi există numeroase asemănări. Până la urmă operele lui Wagner sunt creaţii care se adresează unui public limitat şi exclusivist, ele nu vor face niciodată stadioane pline, iar difuzarea lor nu va rivaliza niciodată cu cea a unei banale tablete electronice. E un adevăr pe care Nicholas Vazsonyi îl recunoaşte cu probitate. După cum e adevărat şi că lista de aşteptare pentru un bilet la Bayreuth e lungă, iar locurile sunt vândute pe zece ani de acum încolo. 

7 comentarii:

Nechayev spunea...

apropos, e adevarat ca dna merkel frecventeaza bayreuthul?

Micawber spunea...

@ Nechayev

La editia din 2011 a fost, in fine, prezenta de protocol, e plina presa mondena de fotografii. Nu stiu cat e poza exterioara si cat interes muzical autentic. Alti cancelari germani de trista amintire la festival din sincera admiratie pentru muzica respectiva. Dar o fi stat si A. Merkel la rand 10 ani la bilete si i-a venit sorocul, mai stii.

impricinatul spunea...

cu toate astea, mai ca ar fi o proba de foc pentru o firma de PR (ca un fel de doctorat in domeniu...) sa creeze un lust nemaipomenit in jurul lui Wagner... Sa-l transforme intr-un produs "trendy", vandabil etc.
stiu ca nu agreati in mod deosebit literatura sf, dar asta chiar ca ar fi un subiect pentru un text! :)

Micawber spunea...

@ impricinatul

Wagner e - culmea - foarte vandabil, desi doar prin cateva fragmente ale creatiei sale (piese populare precum Marsul nuptial din Lohengrin sau arhitocita Cavalcada a walkyriilor). Desigur, fiind vorba de creatorul conceptului de Gesamtkunstwerk performanta ar fi sa i se vanda publicului opere intregi. Banuiesc insa ca pentru asa ceva ar fi nevoie de un vrajitor, caci omul din ziua de azi cu greu poate fi facut sa stea locului pentru o piesa de muzica usoara de 5 minute, daramite pentru un Parsifal de 5 ore.

De fapt pana si acest Parsifal e vandabil cat se poate de vandabil, insa pentru un numar foarte mic de insi.Banuiesc ca dvs. v-ati pus problema in sensul masificarii receptiei. Daca (prin absurd) s-ar reusi asa ceva, as fi printre cei dintai care sa regrete noua situatie.

impricinatul spunea...

Exact despre masificarea receptiei vorbeam... Fireste, ceva imposibil in ce-l priveste pe Wagner. De fapt, cred ca dificultati majore am avea si cu peisaje muzicale mai domestice: sa spunem Debussy, sau Ravel. In ce ma priveste, m-as bucura ca macar standardele muzicale ale anilor 60 -70 (zona pop & rock) sa fie cat de cat mentinute, si nu ma refer la trupele cu muzici complexe, Genesis, Yes sau Pink Floyd, in perioadele lor experimentale, de dinainte de consumerism.
Am o curioizitate, insa: de ce ati regreta situatia absurda in care, printr-o minune bezmetica, s-ar ajunge la o masificare (fie ea indusa)a receptiei lui wagner? sa fie o situatie chiar atat de suparatoare?

Micawber spunea...

@ impricinatul

Din snobism.

impricinatul spunea...

OK! :))