vineri, 27 aprilie 2012

A. Nekrasov – Aventurile căpitanului Balivernă

Nomen est omen (adică, mai pe româneşte, aşa nume, aşa renume, spune o vorbă plăcută multor semidocţi cu aere. Oricum, Aventurile căpitanului Balivernă de A. Nekrasov (Editura Tineretului, 1965) pare să conţină o bună ilustrare a principiului respectiv. Până să vedem de ce, câteva cuvinte despre cartea de azi, care nu cred că mai spune mare lucru cuiva, mai ales la noi. Şi-a avut cu toate acestea epoca ei de glorie, cel puţin în URSS, unde, apărută iniţial în 1937 sub forma unor benzi desenate într-o revistă pentru tineret, a fost publicată ca roman cu doi ani mai târziu. Autorul, Andrei Sergheevici Nekrasov (1908-1987) a avut o viaţă destul de agitată, ocupându-se cu marinăria, dar îndeplinind şi diferite însărcinări politice în Partidul Comunist Bolşevic. A fost de altfel arestat în chiar anul apariţiei Aventurilor... şi a fost eliberat abia după moartea lui Stalin. Din viaţa de marinar pare să-şi fi extras Nekrasov interesul pentru poveştile de gen, cum e cea de faţă. Pretextul e nu foarte original, însă eficient: la o şcoală unde se preda (printre altele?) navigaţia, profesorul la respectiva disciplină era un anume Hristofor Bonifatievici Balivernă, ins nici tânăr, nici înzestrat cu o înfăţişare de natură să stârnească admiraţia elevilor:

Era gras şi mic de statură. Părul şi-l aducea de la ceafă spre frunte şi se bărbierea cu grijă; purta ochelari fără ramă, prinşi cu un şnuruleţ negru.Avea o voce domoală, plăcută şi zâmbea tot timpul, frecându-şi mânuţele mici şi grăsuţe ca şi el. Şi cu toate că priza tabac negru, ca un adevărat lup de mare, ca înfăţişare semăna mai degrabă cu un farmacist ieşit la pensie decât cu un fost căpitan de cursă lungă. De aceea, pentru ca să punem capăt odată îndoielilor, noi, elevii lui, l-am rugat într-o zi să ne povestească despre călătoriile lui.

Balivernă nu a cedat imediat, însă după câteva zile, fiind răcit cobză şi neputând să iasă din casă, a fost vizitat de narator (unul din elevi), căruia i-a relatat povestea unui voiaj spectaculos în jurul lumii. Această relatare constituie corpul cărţii. Va urma evocarea unei călătorii circumterestre la bordul unei corăbii noi-nouţe botezate, promiţător, dar cam şchiop, Belezza. Las la o parte lipsa unui „l” din numele vasului. Pocinogul e mult mai mare, căci cei doi de z se şterg accidental, iar numele devine „Belea”. În versiunea rusă nenorocoasa corabie se numise la început Pobeda, din nume căzuseră primele două litere, iar substantivul rămas nu era deloc încărcat de conotaţii pozitive. Vedem acum de ce e relevant omen-ul de care pomeneam la început. De la o Belea condusă de un căpitan Balivernă nu prea ai ce aştepta.

Ceea ce urmează e o suită de aventuri burleşti prin diferite porturi ale lumii. Balivernă angajează doi marinari care nu ştiu decât să dea de bucluc. Pe unul îl cheamă, urmuzian, Fuks, pe celălalt, Lom. Nu există escală care să nu se lase cu vreun pocinog, din Norvegia şi până în Canada, trecând prin Anglia sau Egipt. Contactele cu celelalte naţii ale planetei constituie cam tot atâtea ocazii de afirmare a unor stereotipuri. Englezii au interese comerciale puternice şi sunt desigur gentlemeni. De altfel Balivernă se va lua la trântă cu unul din ei, ceea ce cititorului român îi poate aduce în minte episodul din Lordul John de Coşbuc. Cel mai rău ies, de departe, italienii. Sunt anii în care Italia era înfierată pentru agresiunea asupra Abisiniei, iar Nekrasov ne spune despre membrii echipajului unui vas italian că „potlogari din ăştia înrobiseră poporul italian, ba se pregăteau să pună stăpânire pe întreaga lume şi chiar obţinuseră câte ceva”. El adaugă cu ironie nedistilată: În Italia, în Somalia, în Eritreea cizma italiană era respectată mai presus de orice. Sunt de altfel tuşele politico-ideologice cele mai groase din carte. Niciun cuvânt despre realităţile sovietice. Micii cititori erau atraşi spre o lume surprinzător de cosmopolită, deşi nu li se dau prea multe motive s-o invidieze. Mi-e greu să-mi dau seama ce impact vor fi avut aceste aventuri asupra receptorului român de acum mai bine de 40 de ani. Căpitanul Balivernă nu pare să se fi impus în conştiinţa publicului de la noi deşi – ironie mai mare nici că se putea – unii ar zice că azi ţara e condusă chiar de către un căpitan... Balivernă.

3 comentarii:

dragoş c spunea...

de cine sunt ilustraţiile, de taru?

Micawber spunea...

@ dragos c

Ilustratiile sunt reproduse dupa editia sovietica.

Cinabru spunea...

Am avut-o, din pacate nu doar ca am pierdut-o, dar o si uitasem cu desavarsire. Coperta a provocat un soi de remember aproape proustian, dar spre rusinea mea, chiar dupa ce am citit si recitit postarea, prea putin din carte imi suna familiar. Ma pun pe cautat, stiu sigur ca mi-a placut enorm atunci. Doar ca nu-mi aduc aminte si de ce.

PS: multumesc pentru aceasta serie de carti ale copilariei. Mai vreau.