☺☺☺☺ William M. Johnston – Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938

Veche, veche (publicată în 1972), dar bună. Bună şi ediţia românească apărută la Polirom în 2000, deşi epuizată de ceva vreme. E vorba de lucrarea lui William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, lectură obligatorie pentru cei interesaţi de problemele spaţiului respectiv, accesibilă şi celor cu cunoştinţe minime, dar cu poftă de a se informa. Epoca (ce se suprapune parţial chiar pe belle époque însăşi) e martora unor dezvoltări intelectuale extraordinare, a unei efervescenţe rar întâlnite în istorie într-un interval de timp relativ scurt şi pe un teritoriu destul de mic la standarde geografice globale.

Autorul îşi organizează materialul (extrem de bogat, paralizant la prima vedere prin diversitate şi opulenţă), pe două axe. E vorba mai întâi de o destul de discretă punere în perspectivă istoric-o biografică, mai ales atunci când se pune problema rădăcinilor culturale, sociale şi instituţionale ale fenomenului vienez în capitole precum De la Baroc la Biedermeier, Un imperiu al funcţionarilor, Economişti şi birocraţi, Juriştii imperiului. Nu e neglijată aristocraţia, ne sunt prezentate regulile stricte după care se organizează protipendada vieneză, sunt evocate familia imperială şi însăşi figura lui Franz Joseph, figura matusalemic-tutelară a întregii construcţii statale, mai ales după proclamarea în 1867 a dualismului austro-ungar. Biografiile „personajelor” sunt sumare, însă relevante pentru caracterul exemplar al personalităţilor, de la Grillparzer la Hans Mackart sau de la Popper-Lynkeus la Coudenhove-Kalergi. Cine mai sunt şi ăştia? Vorba lui Nastratin Hogea: cui ştie, n-are rost să-i mai explici, cui nu ştie, la fel, iar cei care ştiu pot foarte bine să le povestească ignoranţilor. Despre Freud, discipolii şi adversarii lui s-a mai auzit ceva, ceva, la fel cu Wittgenstein, Husserl sau scriitorii fin de siècle, dar sinteza realizată de autor e binevenită. Afirmaţie aplicabilă şi despre muzicienilor vienezi de la Strauss la Schönberg, deşi dacă m-ar întreba cineva aş spune că niciodată nu-i destul când vine vorba de muzică. Şi da, aş fi vrut să citesc câte ceva şi despre Alma Mahler, dar probabil chiar n-a mai fost spaţiu pentru mai mult de 2-3 menţiuni.

O a doua dimensiune pe care se construieşte cartea e cea conceptuală (a se vedea mai ales capitole precum Filosofii ştiinţei, Filosofii dialogului, Filosofii limbajului, Fascinaţia în faţa morţii). Construcţia lui William M. Johnston se bazează pe câteva concepte culturale specifice. Le-aş zice cultureme, dacă nu s-ar supăra structuraliştii anilor 1960, câţi or mai trăi din ei. E vorba de realităţi cultural-sociale specifice surprinse de termeni de genul Biedermeier, Schlamperei (un fel de neglijenţă şi spirit de rasoleală pe care te-ai aştepta să le găseşti mai mult prin părţile noastre, dar care caracterizau şi Imperiul Austro-Ungar), Protektion (la fel), nihilismul terapeutic, fatalismul (şandramaua se apropia de catastrofa Primului Război Mondial, apoi ce mai rămăsese din ea, de cel de al doilea), feacismul etc. Deşi vădit austrocentrică (şi e firesc să fie aşa), cartea nu neglijează alte focare culturale interesante ale imperiului (Budapesta şi Praga). Alte oraşe, alte realităţi, alte etichete: délibáb (un fel de aplecare spre autoiluzionare) la unguri, marcionism (pesimismul ilustrat la extrem de Kafka) la cehi.

În 1972, în momentul încheierii cărţii, Johnston are o concluzie mai degrabă pesimistă la cele peste 400 de pagini ale ei:

Poate că este prematur să evaluăm acum întreaga moştenire a gânditorilor austrieci. Un lucru e totuşi limpede: talentul acestora de a gândi integrator este pe cale de dispariţie. De douăzeci de ani nicio ţară nu a mai produs un filosof sau un gânditor social care să rivalizeze prin forţa inovaţiei cu Freud, Husserl, Wittgenstein, Kelsen sau Neurath. Deşi majoritatea europenilor şi americanilor o duc mai bine decât au dus-o predecesorii lor cu cincizeci de ani în urm oricine a întâlnit geniul creator al austriecilor ar trebui să ştie că dispariţia lui este ireparabilă. Vieţii intelectuale de astăzi îi lipseşte [sic] talentul descoperirii şi viziunile ample care îi preocupau pe cititorii anului 1900 sau chiar publicul de la 1930. Într-o epocă alexandrină, în care mulţimile de truditori nu fac decât să proceseze intenţiile acumulate cu două sau trei generaţii în urmă, nu putem să nu ne gândim ce număr impresionant de idei s-au născut în Imperiul Habsburgic şi în statele care i-au succedat!

El adaugă:

Rămâne de văzut dacă o civilizaţie globală va putea aproxima datele care au făcut din Austria farul modernităţii într-o lume în derivă. Acum, când schimbarea a devenit pâinea noastră cea de toate zilele, nimeni nu poate să ne înveţe mai mult decât aceşti connaisseur-i [sic] ai metamorfozei.

I-aş lăsa pe alţii să stabilească dacă în cei 40 de ani scurşi de la apariţia Spiritului Vienei au apărut date care să contrazică pesimismul autorului. Ca cititor, mă consider câştigat că am avut posibilitatea să citesc cartea şi cred că ea ar trebui reeditată cu prioritate. Nu mai puţin, Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak, despre care am scris nu demult aici, sau Viena fin-de-siècle de Carl Schorske.