vineri, 13 aprilie 2012

Clişee cinematografice despre compozitori

Cinematograful e o activitate paradoxală: pleacă de la clişeu ca unitate fizică elementară a filmului şi ajunge de multe ori tot la clişeu, de data asta în sensul de şablon, de imagine stereotipă şi banalizată. Filmele despre compozitori reprezintă un câmp ideal de etalare a unor asemenea clişee. Cred că puţini sunt spectatorii cu un oarece pospai cultural care să nu fi văzut măcar un film în care Beethoven să fie înfăţişat plimbându-se printr-o pădure, ascultând cântecul păsărelelor şi agitaţia furtunii, după care să se arunce ca un posedat peste portative pentru a compune Simfonia a VI-a (mă rog, numărul simfoniei nu-l reţine mai nimeni). La fel, acelaşi compozitor înspăimântat de nişte bătăi la uşă (poate proprietarul care reclamă chiria neplătită) după care toarnă dintr-o răsuflare Simfonia a V-a, unde cel care ciocăneşte e ditamai destinul.

Istoria cinematografului e plină de jumătăţi de adevăr, de teorii ale conspiraţiei şi idei de-a gata. Lista e lungă şi niciun blogger realist nu şi-ar propune s-o dea gata într-o postare sau două. Putem cu toate astea să pomenim câteva cazuri mai cunoscute, unele luate chiar din canonul cinefilului rafinat.

S-ar putea menţiona aici scenarii potrivit cărora Mozart a fost asasinat de Salieri, contemporanul său mai puţin înzestrat, dar pizmaş din cale-afară sau teoria conform căreia Schubert şi-a lăsat cea de a opta simfonie neterminată. Chopin ar fi murit, nici mai mult, nici mai puţin, decât luptând să-şi salveze Polonia natală din ghearele Rusiei ţariste. Wagner era, fără îndoială, un soi de vârcolac artistic care îi sugea de inspiraţie pe Liszt sau Berlioz. Brahms cânta la pian în bordeluri (se pare, într-adevăr, că autorul Requiemului german nu găsea satisfacţii sexuale decât în patul prostituatelor, dar de aici şi până a-l transforma în pianist de saloon rău famat e ceva drum). Richard Strauss (nu un Strauss din aceia cu valsuri, ci unul cu muzică grea) era nazist, ce mai. Din registrul compozitorilor minori, dar cu lucrări populare, John Philip Sousa ar fi compus celebrul Stars and Stripes Forever pentru a sprijini eforturile compatrioţilor săi în războiul cu spaniolii. şostakovici apare având în spate gigantica figură a lui Stalin, mai ceva decât statuia Comandorului din Don Giovanni. De Mahler nu mai vorbesc...

Până la urmă, dacă ar fi să ne arătăm optimişti cu tot dinadinsul, am putea spune că e bine şi aşa, că merge omul la un film şi mai află una şi alta despre un compozitor, unde mai pui că i se mai toarnă în urechi şi câteva măsuri (neapărat celebre şi banale) din creaţia acestuia. Iată lista filmelor în care apar clişeele de mai sus: Brahms and the Little Singing Girls şi Testimony (Tony Palmer, 1996 şi 1987), A Song to Remember (Charles Vidor, 1944), Amadeus (Miloš Forman, 1984), Lisztomania (Ken Russell, 1975), Stars and Stripes Forever (Henry Koster, 1952), Melody Master (Paul Stein, 1942). Cine are chef de joacă poate încerca să pună numele filmului în dreptul clişeului caracteristic.

Pentru subiectul de azi, de citit Composers in the Movies: Studies in Musical Biography de John C. Tibbetts (Yale University Press, 2005).

Niciun comentariu: