luni, 23 aprilie 2012

☺☺☺ Cristian Tudor Popescu – Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)

În Concerte pentru tineret. Cum să înţelegem muzica, Leonard Bernstein compară modul de operare al aşa-zisei muzici uşoare cu cel al aşa-numitei muzici simfonice. El conchide că discursul celei dintâi seamănă cu cel al unui ins care repetă obsedant o absurditate („Canada este o ţară tropicală”), în vreme ce discursul celei de a doua forme de muzică susţine tot acelaşi lucru (Canada – ţară tropicală), însă se canoneşte să aducă argumente şi să realizeze o demonstrație în sprijinul aserţiunii respective. Oricât ar părea de surprinzător, nu e o introducere la o postare despre muzica clasică, ci la una despre cea mai recentă carte a lui Cristian Tudor Popescu, Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) (Polirom, 2011). Titlul e autoexplicativ (deşi vom vedea că ambalajul nu corespunde perfect conţinutului); ar fi vorba de o istorie a cinematografului naţional de până în 1989 centrată pe reflectarea politicii şi ideologiei în filmele respective (şi sunt destule de spus, începând cu primul film de lung metraj de la noi, Independenţa României din 1912). Cu toate acestea, e firesc ca partea leului să fie adjudecată de cinematografia din epoca comunistă (de la Răsună valea (1950) până la prăbuşirea regimului).

Autorul pare să fie animat de ambiţia de scrie o carte după regulile consacrate ale lucrărilor ştiinţifice (cu documentare, citate, note de subsol şi bibliografie bogată) şi nu în ultimul rând cu discutarea (semi)teoretică a conceptelor folosite. Nu e de mirare că el consacră un număr bun de pagini definirii unor termeni precum propagandă sau manipulare. Cea dintâi e o variantă hard a celei de a doua şi se mărgineşte să enunţe emfatic teme şi idei care trebuie băgate în capul receptorului, fără multă preocupare formală sau de captatio benevolentiae. Manipularea e soră bună cu propaganda, însă e mult mai subtilă şi insidioasă, îl atinge pe receptor la coarda sensibilă, îi dă şi o linguriţă de zăhărel alături de polonicul cu chinină, dându-i senzaţia că e mai uşor de înghiţit. Ambele discursuri declară Canada ţară tropicală, dar manipularea foloseşte strategiile comunicării persuasive, în vreme ce propaganda dă sonorul la maximum şi cam atâta tot. Popescu tratează şi raportul dintre agitaţie şi propagandă sau dintre propagandă şi entertainment pornind de la concepţiile unor maeştri sovietici ca Lenin, Stalin sau Troţki. Nu de alta, dar filmele româneşti ale primului deceniu de comunism (1950-1960) sunt imitaţii sterile ale unor modele sovietice din care nu au preluat decât scheletul sinistru al propagandei maniheiste.

Paleta de procedee pare să se diversifice în deceniul 1960-1970, când propaganda schematică cu chiaburi odioşi, sabotori malefici şi câte un superman comunist e înlocuită treptat cu forme ale manipulării. E perioada când se produc primele filme istorice (Tudor (1963), Dacii (1967), Mihai Viteazul (1970-1971)), care inculcă în conştiinţa publicului imaginea unor lideri care vorbesc şi acţionează ca nişte secretari de partid, indiferent de epoca istorică în care trăiesc, iar fastuosul montărilor şi ideile naţionaliste strecurate subliminal asigură succesul de public. Manipulări subtile prin scenariu găseşte autorul şi în mult-premiatul film Pădurea spânzuraţilor (1965). Realizarea supremă în materie de manipulare este însă Puterea şi adevărul (1972), iar regele neîncoronat al scenariştilor manipulatori (şi nu fără talent de altfel) e declarat Titus Popovici.

Cristian Tudor Popescu demonstrează că în materie de cinematografie dezgheţul anilor 1960 a fost mai timid decât în cazul literaturii. De fapt s-ar putea susţine că nici nu a existat un asemenea dezgheţ, opere rebele precum Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiind, în realitate, foarte timide în manifestările lor antisistem, iar reacţia cenzurii, disproporţionată. Autorul realizează şi un fel de statistică din care reiese că din cele circa 550 de filme ale perioadei comuniste abia dacă vreo cinci au fost filme cu probleme, scoase din difuzare (nici nu-s greu de enumerat) pentru hibe cu mult mai mici decât ale multor filme din aşa-zisele ţări socialiste vecine şi prietene. Explicaţia s-ar găsi, poate, în teama cenzorilor de impactul mult mai puternic şi mai extensiv al imaginii combinate cu sunet decât al textului tipărit.

Filmul surd în România mută e o carte bogată în detalii istorice, iar studiile de caz pe filme ilustrative sunt bine conduse. Tipologia exemplelor e foarte variată, de la filme cu tematică muncitorească/antiintelectualistă la filme istorice, sociale sau chiar de divertisment, toate având ca numitor comun deformarea realităţii în scop ideologic. Foarte interesante sunt capitolele care vorbesc despre mecanismele cenzurii cinematografice aplicate nu în ultimul rând producţiilor străine, inclusiv din statele comuniste. Fragmentele din şedinţele de partid şi prelucrările cu realizatorii de filme sunt şi ele instructive.

Autorul e inspirat în caracterizări şi emite numeroase formulări memorabile, dintre care pomenesc: „mistica metalurgiei”, „secţionarea cu laser a hoitului lui Gheorghiu-Dej [în Puterea şi adevărul]”, „Mihai Titus [cu referire la manevrele scenaristice ale lui Titus Popovici în Mihai Viteazul]” sau „băgarea în simboală [despre abuzul de simboluri în filme precum Concurs] etc. Cu atât mai tare surprind o serie de formulări scorţoase, specifice mai degrabă şoarecelui de bibliotecă deprins cu pluralul auctorial şi cu limbajul de lemn al lucrărilor ştiinţifice („[N]u face obiectul lucrării de faţă”, „putem formula în acest moment o definiţie” etc.) Cititorul va fi poate derutat să dea peste asemenea contraste. În fine, interesant e că în titlul cărţii apare doar termenul de propagandă, deşi conform distincţiei pe care o face autorul, volumul e mai mult despre manipulare. Lucrarea are însă darul de a captiva, o spun din postura mea de necinefil.

Fact checking
Evocând atmosfera de la începutul anilor 1960, Cristian Tudor Popescu scrie printre altele:

Dat afară din învăţământul universitar în 1948, Blaga fusese un autor interzis până în chiar anul realizării Străinului [film după un scenariu de Titus Popovici], 1962, când se publicase o ediţie îngrijită de George Ivaşcu.

E o afirmaţie prea categorică. Autorităţile comuniste începuseră tatonarea lui Blaga încă de prin 1955-1956 şi până în anul morţii scriitorului (1961) se desfăşurase un balet complicat, cu ameninţări şi mici cedări de ambele părţi urmate de replieri. Interdicţia lui Blaga nu a durat până în 1962 decât pentru apariţiile în volum (de fapt la începutul lui 1963, când îi apare în librării o carte de versuri). El mai publicase ocazional în presa culturală cu câţiva ani înainte, deşi aproape de fiecare dată textele provocaseră atitudini de înfierare din partea responsabililor culturali.

Niciun comentariu: