Copland despre Wagner (II)

Deşi se autoproclamase campion al artei viitorului şi al fuziunii democratice a artelor individuale, se pare că Wagner nu a avut prea mult succes cu aceste idei printre colegii lui de breaslă. La peste un secol de la lansarea teoriilor estetice wagneriene, Copland  şi subliniază şi el primatul muzicii asupra celorlalte elemente din opere:

Rămâne întrebarea dacă Wagner a reuşit să obţină senzaţia de realitate în teatrul de operă. Răspunsul trebuie să fie negativ. Wagner nu a realizat acest lucru mai mult decât a făcut-o Gluck înaintea lui. O dată în plus, au fost înlocuite convenţii aflate în vigoare pe vremea lui. De asemenea, este drept să întrebăm dacă Wagner a realizat acea egalitate a artelor pe care nu a obosit niciodată s-o proclame. Răspunsul este din nou negativ. Ascultătorul sincer care ia parte la o reprezentaţie wagneriană va pleca negreşit cu impresia că evenimentul este în primul rând unul muzical, nu dramatic. Imaginaţi-vă un libret wagnerian pus pe o muzică diferită - nu i-ar acorda nimeni nici cel mai mic interes. Acest lucru se întâmplă pentru că muzica este atât de neobișnuită, încât Wagner îşi ţine publicul captiv. Elementul suprem este muzica; în comparaţie cu ea, toate celelalte elemente ale dramei muzicale sunt slabe. [...] Testul final al dramei muzicale trebuie să fie însăşi opera. Stăpânirea atotputernică a resurselor muzicale reprezentate de lucrarea lui Wagner este lucrul care o face suportabilă în teatrul de operă.

Încă de acum aproape un secol şi jumătate Ceaikovski sublinia că Wagner este de fapt „simfonist” şi respingea pretenţiile unificatoare ale compozitorului german. Despre Wagner şi Ceaikovski, în altă postare.

Postarea de azi se bazează tot pe cartea lui Aaron Copland What to Listen for in Music. Traducerea citatului este a mea. Poza, care reproduce o caricatură din 1863 apărută în revista rusească Iskra, îl reprezintă pe Wagner aflat în galop înspre viitor. Imaginea este reprodusă din volumul Wagner and Russia de Rosamund Bartlett (1995).