Mircea Sîntimbreanu - 32 de premianţi

32 de premianţi (Editura Tineretului, 1962) se numără printre cărţile mai puţin cunoscute ale lui Mircea Sîntimbreanu şi nu s-a bucurat nici pe departe de popularitatea unor volume precum Recreaţia mare. Motivul acestei aparente lipse de remanenţă în conştiinţa publicului nu îl constituie evadarea din universul tematic care l-a consacrat pe autor, căci avem şi aici de a face cu texte inspirate de lumea şcolii, cu mici întâmplări din viaţa elevilor. Ar putea fi vorba mai degrabă de o ideologizare prea pronunţată a conţinutului, de injectarea unor doze semnificative de realism socialist la care organismul cititorului de după 1965 (ca să nu mai zic de cel postdedembrist) s-a dovedit prea puţin tolerant.

Fără pretenţia de a face o observaţie numerologică, notăm că, intitulată 32 de premianţi, cartea conţine 31 de schiţe. Sunt de fapt 31 de fabule cu morală destul de explicită, căci scriitorul primilor ani ai anilor 1960 nu îşi putea permite prea multă ambiguitate. Ideea căreia i se subsumează textele este că elevii trebuie să înveţe bine, să nu fie individualişti şi să participe la viaţa obştească. Toate aceste calităţi trebuie să fie intrinseci şi să nu reprezinte simple afirmaţii exterioare. Nu e loc pentru atitudini formaliste, ecou târziu al aşa-ziselor campanii de luptă împotriva birocraţiei şi formalismului din deceniul precedent. E cazul elevelor din clasa a V-a Sanda Prodan şi Gabriela Olteanu care, în lupta lor pentru a cuceri întotdeauna premiul I ajung la performanţe groteşti în materie de memorizare de detalii istorico-geografice (32 de premianţi). Leacul îl constituie un reality check administrat de o vizită la Uzina 7 Noiembrie.

Unul din paradoxurile cărţii îl constituie faptul că, deşi încurajaţi să înveţe lucruri folositoare, rupte din viaţă, elevii ajung să fetişizeze notele fără ca asta să stârnească elanul satiric al autorului. În câteva din povestiri notele şcolare au o existenţă aproape materială, în ciuda atmosferei de basm. De pildă în Un atelier şi două firme găsim un „Atelier de reparat note proaste - Pingelim şi căputăm cu materialul clientului”, iar în Soluţia 7, 8, 9, 10 doi băieţi, Titi Titerlea şi Chiru Cirimete, pun notele proaste într-un sac şi le îngroapă, iluzionându-se că vor scăpa de ele. Atitudinile egoiste, chiar dacă sunt în aparenţă puse în solda unei cauze lăudabile, nu sunt tolerate, iar în 5 săptămâni în... panou Mache se străduieşte să ajungă pe panoul de onoare al şcolii numai pentru a putea pretinde o adeverință care să îi ateste calitatea de fruntaş.

Lupta cu lipsa de punctualitate este un element care nu putea fi lăsat nebifat într-o scriere morală ca aceasta (Un record de viteză, Fluierul fermecat). Chiulul este un păcat capital (Scrisoare pe adresa unui chiulangiu). Elevul nu trebuie doar să fie punctual, bun la învăţătură şi înzestrat cu o conştiinţă şcolară înaltă, ci şi curat şi ordonat. Neglijenţa şi murdăria sunt păcate capitale, iar pentru condamnarea lor sunt mobilizate resurse caracteristice basmului, precum antropomorfizarea, sau literaturii fantastice, precum fenomenul oniric. Nu ne miră aşadar că în O scrisoare un „cactus de la parter, şcoala 129 - Bucureşti” i se adresează autorului plângându-se că elevii maltratează plantele decorative, iar în Păcat... cineva visează că pe strada lui copiii se străduiesc să înfrumuseţeze peisajul, situaţie nu tocmai conformă cu realitatea. Tot la genul epistolar recurge, în disperare de cauză, o uniformă şcolară al cărei posesor o maltratează (O scrisoare de adio).

Frenezia activităţii obşteşti, implicarea entuziastă în acţiuni intens popularizate în epocă, precum strângerea fierului vechi furnizează materia din Un tren neobişnuit, unde vestea marii acţiuni străbate euforic „masele” precum o undă electromagnetică ce propagă conjugarea verbului „a preda”:

- Mâine predaţi fierul vechi! spusese sâmbăta trecută instructorul de pioneri.

- Mâine predăm fierul vechi!, zburase cuvântul de ordine din gură-n gură, printre toţi copiii din Stejărel.

- Mâine predau copiii fierul vechi! vorbeau mamele aproape ameţite de zăngănitul fierăriei din curţi, poduri şi cămări...

Ironică cel mai adesea, entuziastă unde e nevoie, relatarea autorului e câteodată plină de emoţie, aşa cum se întâmplă în Elev, unde apare învăţătorul Dumitru Mironescu, care, în ciuda faptului că şi-a pierdut mâna dreaptă în război, se autoeducă şi continuă să predea. Sosit într-un sat de moţi pentru a lumina poporul, învăţătorul Ursu Steavu din Recomandaţie e un adevărat model. E adevărat, catalizatorul îl constituie cuvintele mobilizatoare ale secretarului de partid: „Pe noi, moţii, burghezia ne-a băgat de-a dreptul la... Universitate. Am învăţat istoria la Ţebea, la Mesteacăn, la Lupeni. Am bătut toate drumurile ţării ca să învăţăm geografia. Am urmat şi geologia, călcând pe munţii noştri cu aur, sare, cu argint... [...] Strigoii o să-i alungăm noi, comuniştii... Şi-atunci n-o să se mai usuce nici oamenii şi nici cireşii”.

Volumul este ilustrat de Cik Damadian, celebru grafician în epocă.