miercuri, 4 decembrie 2013

☺☺☺ Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorba cu Daniel Cristea-Enache

Alături de Jurnalul unui om singur al lui Adrian Marino şi de Internaţionala mea. Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi, recenta apariţie la Polirom/Cartea Românească a lungii convorbiri dintre Paul Cornea şi fostul său student Daniel Cristea-Enache intitulată Ce a fost – cum a fost are ambiţia de a face lumină, desigur dintr-o perspectivă personală, asupra perioadei de aproape cincizeci de ani a comunismului românesc. Dacă au în comun senectutea memorialiștilor, cele trei cărţi sunt foarte diferite, permiţând cu toate acestea unele grupări parţiale pe criterii de similaritate. Nu e aici vorba doar de tehnica relatării (interviu la cea de a treia, jurnal tipic la primele două). Am putea lua în considerare backgroundul comun, alogen, al lui Ianoşi şi Cornea, apartenenţa celor doi la familii evreieşti cu oarecari tradiţii de stânga care, în combinaţie cu mersul general al istoriei, i-a împins ineluctabil înspre apartenenţa la nomenclatura comunistă (în contrast aproape perfect cu traiectoria de refuznic a lui Adrian Marino). Din cauza constrângerilor inevitabile ale postării pe blog, las la o parte paralelele, oricât de ispititoare, şi merg mai departe cu câteva notaţii sumare despre (co)producţia Cornea/Cristea-Enache.

Paul Cornea subliniază în mai multe rânduri dificultăţile demersului (prima secţiune a cărţii se numește chiar Un proiect tardiv şi dificil), istoricul literar zăboveşte asupra metodologiei, nu vrea să divagheze,îşi proclamă încrederea în interlocutor şi nu uită să gloseze asupra noţiunii de adevăr. Cititorul de bună credinţă trebuie convins că va avea parte de deplina onestitate a naratorului propriei vieți.

Câteva borne existenţiale marcate de relaţii umane: întâlnirea cu Mihail Sebastian (profesorul de română de la liceul evreiesc), portrete de prieteni din tinereţe (Barbu Câmpina, Eugen Stănescu), studiile de sociologie de după război (figurile lui Dimitrie Gusti, dar mai ales cele ale H.H. Stahl sau Mircea Florian), anii cât a fost coleg cu George Ivașcu etc. Perioadele de mandarinat politic la C.C. al UTC (în perioada cea mai neagră a stalinismului autohton), apoi la Ministerul Culturii şi, până în 1965, la conducerea Cinematografiei.

Un citat relevant pentru dialectica justificărilor:

Întrebarea capitală este: cum de au persistat tineri de bună credinţă şi rezonabili să creadă, nu câteva săptămâni, nici câteva luni, ci câțiva ani, dacă nu chiar decenii, într-un derapaj utopic dezminţit pas cu pas de realitate? Nu e uşor de răspuns acestei chestiuni spinoase. Am să citez aici opinia unuia dintre marii psihologi ai timpului nostru, Serge Moscovici, care a reflectat consistent asupra manevrelor manipulative ale ideologiei. Moscovici vorbeşte în marele său tratat de psihologie socială despre o boală perversă, împotriva căreia, în faza explozivă, nu există un medicament rapid şi eficace. Boala se manifestă prin două simptome: primul, orbirea, care se traduce prin refuzul de a vedea realitatea aşa cum este, aşa cum o verifică experimentele (când pot fi efectuate) ori faptele (când enunţurile pot fi controlate) ori simţul comun şi consensul experţilor (când avem a face cu opinii ori comentarii ; al doilea – selecţia partizană a informaţiei, distorsionarea informaţiilor sub influenţa credinţelor, prejudecăţilor, ideilor influente în propriul grup social, a intereselor etc. Orbirea şi selecţia partizană inflamează puternic nervul ideologic, subordonându-i facultăţile raţionale şi provocând amortizarea spiritului critic.

Momentul ruperii lui Paul Cornea de regimul comunist ar fi fost reprezentat de anul 1968, an în care se produsese efectiv „[i]eşirea intelectuală şi morală din comunism”. Să recunoaştem că, dacă aşa a fost, atitudinea contrasta puternic cu cea a unui masiv contingent de intelectuali autohtoni, care se înregimenta în partidul comunist în chiar anul 1968, cel al afirmării aşa-zisei disidenţe a dictatorului de la Bucureşti. Universitarul bucureştean va petrece ultimele două decenii ale regimului la instalarea căruia pusese umărul în anii 1940-1950 consacrându-se muncii la catedră şi elaborării celor mai importante lucrări ale sale. Sunt interesante de altfel detaliile privind geneza operei capitale, Originile romantismului românesc. Nu lipsesc micile gesturi oportuniste la adresa puternicilor zilei, cum ar fi o dedicaţie adresată lui Nicolae Ceauşescu, pe care autorul, cu mintea de acum, o regretă.

Cele aproape 400 de pagini de text dens, plin de informaţie istorică şi reflecţie matură, nu sunt scutite de gafe şi nu e vorba doar de greşelile de tipar (inadmisibil de multe) sau (vai!) de câte un anacolut, dovadă că cineva nu şi-a făcut temele. Mai deranjante sunt erorile de informaţie istorică. Iată două exemple. Referindu-se la Ion Vitner, celebrul impostor, tartor al Filologiei bucureştene din al şaselea deceniu al secolului trecut (introdus şi de Preda în cel mai de succes roman al său), Paul Cornea ne spune că înspre sfârşitul carierei sale acesta a produs lucrări onorabile, cum ar fi Reverii pe cheiurile Senei (1981). Cartea lui Vitner se numeşte însă Popas lângă Notre Dame. În alt loc, în contextul unor şedinţe de înfierare din 1959, ni se vorbeşte de un anume „Florin” Dănălache, înalt activist de partid. Personajul se numea însă... Florian.

Două detalii anecdotice. Chemat la o prelucrare la Mihail Roller, „temutul şef al sectorului de ştiinţă al CC al PCR”, tartorul istoriei naţionale din primul deceniu comunist, Paul Cornea spune: „Primul lucrul care m-a izbit a fost neastâmpărul personajului din faţa mea: se agita pe scaun, îşi freca mâinile, sorbea mereu câte o înghiţitură de apă (aveam să aflu ulterior că, suferind de o incontinenţă urinară, deşerta cel puţin o carafă de apă pe şedinţă). Sigur că ar fi nedrept să-i reproşăm naratorului precaritatea cunoştinţelor medicale sau a informaţiei. În realitate, Roller consuma apă în exces (polidipsie) din cauza diabetului insipid de care suferea. Al doilea element la care aş vrea să mă refer este legat de surprinderea cu care a reacţionat Cornea în 1949 când, aflându-se la Moscova la un congres al Comsomolului, o tânără din Basarabia care îi servea drept interpret i-a mărturisit, cu frică, despre represiunea cumplită la care erau supuşi oamenii la peste trei decenii de la instaurarea comunismului. Iată reacţia utecistului nostru (pasajul, chiar dacă destul de întins, merită citat, fiind relevant pentru modul de gândire al insului respectiv, care, iată, nu poate beneficia de scuza de a nu fi ştiut ce sistem serveşte):


Desigur, limitarea accesului în universităţi, existenţa cenzurii şi arestările politice nu erau lucruri necunoscute mie; ele funcţionau, bine mersi, şi în ţara noastră, însă, cel puţin în ochii mei, aveau o bază legală şi o justificare: „noi” eram obligaţi să uzăm de măsuri dure fiindcă abia cuceriserăm puterea, mijloacele punitive erau, fără îndoială, un lucru rău, dar credeam eu, cu o naivitate stupidă, ele erau inevitabile o vreme, urmând să fie apoi înlăturate. Oare programatic nu ne luptam pentru eliberarea şi drepturile întregii societăţi ? Negreşit că da. Şi tocmai din acest motiv nu era normal să-ţi pui întrebarea „Cum e cu putinţă ca tocmai în patria socialismului victorios, cu peste 30 de ani după Revoluţia din Octombrie, să subziste practici care ne întinează idealul ?”.

Din păcate, autorul alege uneori (neinspirat) să-şi împăneze textul cu citate din V. Tismăneanu, acest ayatolah al condamnării ipocrite a comunismului, sau din G. Liiceanu, moralistul de mucava al ultimilor douăzeci de ani și mai bine. E uşor caraghios să-l vezi pe Paul Cornea, de la înălţimea celor aproape nouă decenii de viaţă şi actor sau martor de prim rang al atâtor evenimente, transcriind propoziţii din producţia celor doi, mai ales că efectul e neglijabil. Intervenţiile lui Daniel Cristea-Enache sunt adeseori prolixe, dezlânate şi excesiv de preţioase, iar comprimarea lor ar fi adus un câştig lucrării. În ansamblu însă, Ce a fost – cum a fost e o carte interesantă şi, de ce nu, revelatoare pentru mecanismele (auto)justificării. Informaţia bogată, din care spaţiul nu mi-a permis decât scurte menţiuni, sau eleganţa unor formulări au calitatea de a atrage cititorul, în ciuda unor neîmpliniri precum cele pe care le-am evidențiat.

Despre Jurnalul unui om singur de Adrian Marino şi Internaţionala mea. Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi am scris mai demult aici şi, respectiv, aici.

2 comentarii:

Anonim spunea...

De ce e VT "ayatolah al condamnării ipocrite a comunismului"?

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

... et pour cause :)