joi, 24 martie 2011

☺☺☺☺ Adrian Marino - Jurnalul unui om singur

He holds a grudge like Khomeini, spune cineva despre simpaticul şi totodată enervantul George Costanza într-un episod din Seinfeld. Dacă stai să te gândeşti, schimbând ce trebuie schimbat, afirmaţia i s-ar putea aplica şi lui Adrian Marino, aşa cum ni-l dezvăluie volumul Viaţa unui om singur (Polirom, 2010). Atât de rău şi ranchiunos faţă de contemporanii săi va fi fost teoreticianul clujean al literaturii, că nu i-a uitat nici după moarte şi i-a încondeiat în memoriile apărute la cinci ani după dispariţia fizică. Cu Viaţa..., deşi procesul începuse cu mult timp înainte, autorul a reuşit performanţa destul de rară chiar şi în lumea răutăcioasă a literelor de a-şi ostiliza aproape întreaga comunitate. Unul din puţinii autori care a izbutit o ispravă asemănătoare este Paul Goma.

Cauze ar fi destule, iar autorul le trece în revistă. Premisele resentimentelor s-ar afla chiar în datele personale ale individului Marino, „un om fără amintiri frumoase“, după propria caracterizare, un individ supus represiunii (şi acest termen îi aparţine) încă din tinereţe. A fost mai întâi familia, un mediu rece şi ostil. Şcoala nu a îmbunătăţit nici ea situaţia. Liceul şi colegii nu i-au spus nimic, iar începuturile carierei au fost, tot cu un termen propriu, confuze. Ajuns pentru scurtă vreme asistent al lui G. Călinescu, Marino e oripilat de caracterul abject al criticului, despre cabotinismul şi arghirofilia căruia vorbeşte pe şleau. După plecarea din universitate, au urmat ani de închisoare politică şi de domiciliu forţat în Bărăgan. În mod semnificativ, Marino nu-şi idealizează colegii de suferinţă penitenciară şi nu împărtăşeşte valori decât cu foarte puţini din ei. A luat-o de la capăt la începutul anilor 1960, la Cluj, unde se stabilise la nişte rude.

A fost o rupere de mediul de până atunci, nu însă neapărat una fericită. Lui Adrian Marino nu i-au plăcut niciodată Clujul, universitarii clujeni (cu care a evitat, cu tenacitate, contactele umane sau instituţionale) şi ardelenii în general. Probabil că în afară de Lidia Bote, soţia lui, n-a avut acolo nicio persoană apropiată. Din acest motiv n-a considerat niciodată Clujul altceva decât un „refugiu“ şi a refuzat cu încăpăţânare să intre în câmpul muncii, cum se spunea în epocă. De altfel, Adrian Marino se mândreşte cu statutul de freelancer pe care l-a avut toată viaţa.

Scurta perioadă de dezgheţ a anilor 1960 - 1970 i-a permis să scrie şi să publice. Şi nu puţin şi nu oriunde. Adrian Marino (laureat al premiului Herder, deşi nu ştiu câtă însemnătate are în realitate această distincţie) este teoreticianul român al literaturii cel mai cunoscut şi publicat în străinătate, alături (cred) de Mihail Dragomirescu, dacă e să-i luăm în calcul pe cei care şi-au desfăşurat activitatea în ţară. Au fost 11 volume de critică publicate în limbi străine, zeci şi zeci de studii şi colaborări la publicaţii occidentale. În plus, a editat ani de-a rândul (într-o perioadă de mari restricţii) Cahiers roumains d'études littéraires (CREL), o publicaţie de prestigiu pentru apariţia căreia a făcut eforturi considerabile.

Personaj dificil, cu izbucniri violente şi ieşiri adesea impulsive, Marino a luptat pe două fronturi. Mai întâi, pe cel al „junglei literare“ din ţară (galeria de personaje pe care o realizează e vastă şi pictată cu tuşe nemiloase), apoi pe cel din străinătate, unde autorul s-a confruntat cu umorile şi orgoliile cunoscute celor care ştiu cum se fac jocurile în lumea academică. Adrian Marino insistă că el a fost în permanenţă un om liber (într-o lume care numai de prea multă libertate nu se bucura) şi că nu a fost niciodată critic literar propriu-zis, ci mai degrabă un specialist în ideologie culturală, iar pe un plan mai larg, un susţinător al valorilor liberale. Trebuie să recunosc că cel puţin din această carte mi-a fost mai greu să pricep natura exactă a specialităţii pe care pretinde autorul că o avea.

Amatorii de scandal au reţinut, nu mă îndoiesc, încondeierile lipsite de inhibiţie ale unor personaje din epoci diferite şi de valori la fel de diverse, de la G. Călinescu până la N. Manolescu, de la Nae Ionescu şi Constantin Noica până la discipolii (neo)noichişti A. Pleşu sau H.-R. Patapievici, de la Ovidiu Papadima până la Mircea Zaciu. Se cunosc şi detaliile suculente ale scandalului cu un aşa-zis dosar de colaborator al Securităţii pe care l-ar fi avut Adrian Marino, detalii dezvăluite de Mircea Dinescu, desigur întâmplător, după apariţia cărţii de faţă, unde poetului din Slobozia nu i se schiţa un portret prea onorant. Adrian Marino insistă asupra necesităţii unei „alte mentalităţi literare“, vorbeşte de permanenta lui insubordonare şi de incapacitatea de a accepta un „mare maestru“. Că aceste idei aparţin unui individ cu o fire păcătoasă, sensibil, orgolios şi mizantrop, cu abilităţi sociale extrem de firave, e de necontestat. De necontestat sunt însă şi opera autorului, o operă cu care extrem de puţini din conaţionalii noştri se pot lăuda, dar şi anii îndelungaţi de detenţie politică şi domiciliu obligatoriu. Aceste elemente îţi construiesc podiumul de pe care ai dreptul să-ţi pui la punct contemporanii, mai ales când unii din aceştia declară, cu superioritate, că nu acceptă decât reproşuri venite din partea unor personalităţi cu operă pe măsură.

Viaţa unui om singur mi s-a părut o carte vie şi interesantă, e drept, şocantă pe alocuri din cauza durităţii unor verdicte date în cazul unor inşi pe care am tot fost învăţaţi (la şcoală, printre prieteni) să-i venerăm. Lucrul acesta a fost posibil probabil şi pentru că textul a fost destinat să apară numai după moartea autorului, care l-a scris prin 1993 - 1994 şi l-a revizuit în 1999. Ediţia de faţă, deşi e prima, ar fi meritat mai multă atenţie din partea editurii. Un index de persoane ar fi fost extrem de util, după cum folositoare ar fi fost nişte note de subsol care să clarifice anumite circumstanţe şi afirmaţii ale autorului. Impresia generală e cea de lucru de mântuială. Polirom pare să fi tratat Viaţa... ca pe un cartof fierbinte, anticipând probabil reacţia violentă cu care va fi ea întâmpinată de o parte a intelighenţiei naţionale. Există o scurtă prefaţă semnată, tainic, „Redacţia“, care conţine câteva detalii tehnice indispensabile, dar nimic de fond. Numele redactorului acestui volum nu figurează nicăieri (apare doar tehnoredactorul, dar asta e cu totul altceva), de parcă cineva s-ar fi simţit jenat că a lucrat cartea sau, cine ştie, omul s-o fi temut de braţul lung al culturnicilor din ziua de azi. Scenariu fantezist poate, dar ceva e evident în neregulă aici și alimentează asemenea interpretări.

     Fact checking
  • Numele ambasadorului american la Bucureşti între 1994 şi 1997 este Alfred Moses, nu Moses Rosen, aşa cum apare (hilar) într-un loc. Încă o dovadă că editura nu şi-a făcut temele. Dacă e o eroare a lui Adrian Marino, o notă de subsol ar fi trebuit să lămurească lucrurile.

16 comentarii:

murdoc spunea...

> Există o scurtă prefaţă semnată, tainic, „Redacţia“

:)

Micawber spunea...

@ murdoc

Cred ca e oarecum ca la Scanteia sau Pradva de pe vremuri, unde trebuia citit printre randuri, trebuia interpretata dispozitia articolelor si pozelor in pagina, trebuia urmarita absenta sau prezenta semnaturilor si tipul acestora.

In curand o sa fie nevoie de hermeneuti care sa talmaceasca pe intelesul prosimii ce se ascunde in spatele acestor volute redactionale :)

CorneliusWagnerMarinelandschaft spunea...

se zice ca autistii se fixeaza pe un obiect cu care se joaca in "lumea lor paralizata" ..

apropos de "ambasadorul moshe"
am vazut o pictura nu mai stiu de cine unde acesta ridica mana spre cer spune un "hocus-pocus" si marea se desparte in doua formand un cvasi "tunel" prin care israelitii reusesc sa se salveze de armata egipteana .

culmea ironiei ( retrospectiv ) e ca l-au "statuat" chiar in italia catolica pentru fapte bune !

murdoc spunea...

well recunosc ca n-am cumparat inca jurnalul, desi l-am rasfoit vreo juma de ora la diverta.

calitatea grafica slaba [pe care o mentionati] a fost un motiv, la care se adauga tonul unor pasaje, care mi s-a parut cam prea veninos [ie: resentimentar].

pana la urma o s-aleg calea de mijloc, o sa-mprumut cartea de la zamboni, care cumpara tot.

Micawber spunea...

@ murdoc

Nu calitatea 'grafica' o reprosam, ci calitatea demersului editorial. Grafic vorbind, e o carte ca multe altele; filologic si editorial insa e un dezastru.

Termeni precum 'resentimentar' sau 'veninos' se cer manipulati cu maxima atentie atunci cand ii aplicam in cazul unor indivizi care au facut ani lungi de detentie politica si domiciliu obligatoriu in Baragan, precum A. Marino. In vremea asta unii din beneficiarii 'veninului' sau 'resentimentelor' faceau o disidenta lejera si de-a dreptul de bon ton si deveneau martiri prin simplul transfer (abuziv, nu contesta asta nimeni) cu serviciul la Tescani si se jeluiau la organele de partid.

Micawber spunea...

@ CorneliusWagnerMarinelandschaft

Habar nu am la ce va referiti.

murdoc spunea...

oh am spus "grafic" ca sa n-o mai lungesc. expresia dvs a fost "Impresia generală e cea de lucru de mântuială". in opinia mea nici aspectul fizic al volumului nu e multumitor. dar sa nu mai insist.

cat priveste zona resentimentara, incerc sa evit o discutie prea lunga, subiectul e complicat.

bref cred ca un intelectual nu e obligat sa "combata" regimul. dar daca totusi alege rezistenta [si are de suferit din acest motiv] e absurd sa-i certe pe altii, care au ales altfel.

Micawber spunea...

@ murdoc

Ca sa n-o lungesc nici eu: cred ca un intelectual trebuie sa fie critic (in mai toate acceptiunile posibile ale acestui termen, ca sa economisim timpul consacrat dezbaterii termenilor). E si motivul pentru care in Romania sunt foarte putini intelectuali, indiferent cat de mestesugit scriu saau cat de lunga le e barba. N-am avut senzatia ca A. Marino ii cearta pe altii pentru optiunile lor. Omul isi scrie memoriile si acolo spune ce parere are despre unul sau altul, iar datele de caracter, de existenta si experienta personala il conduc la concluzii sinistre de foarte multe ori.

Si iar ca sa n-o lungesc: mie mi se pare ca asemenea carti (discutabile, socante, nedrepte, extremiste uneori, daca vreti) sunt un ingredient indispensabil intr-un organism cultural care se doreste viu. Scuturarea copacilor si clatinarea statuilor de pe soclu e o operatiune ce tine de igiena.

murdoc spunea...

d'accord, o astfel de carte e un eveniment foarte necesar [si foarte french].

de asemenea va respect opinia apropos de rolul "clercului" in cetate, dar nu o impartasesc, nu neaparat.

Micawber spunea...

@ murdoc

Sunt extrem de ignorant in chestiunile frantuzesti, asa ca iau de bun ce spuneti. De vina o fi si mularea pana la servilism, la scara ultimilor 150-200 de ani, a culturii romane dupa cea franceza (cu hiatusurile de rigoare, dar cu mostenirea de la o epoca la alta a moravurilor esentiale).

Nu s-a pus niciun moment problema sa nu respectam opinia interlocutorului, fie ca ne convine, fie ca nu (prea).

Ciarlet Dyn Za Sity spunea...

acuma nu e chiar asa dramatic !
poate doar ca .. in nenumarate randuri faceti trimitere la "hura,hola,hopa" .. etc in sensul ca ..

cum ziceti de wagner ala .. cand zeii trisheaza ies copii debili ! apropos de walküre si wotan ..
cum potzi sa intelegi "puterea" ( si chiar mai mult decat atat .. ? ) sau mai exact cum potzi sa o accepti fara capacitatea de a fi (?ß) slab !

Reaktia spunea...

PS :

asta cu "SERVILISMUL" a fost dac-nu ma insel mentzionata de dvs intr-o postare unde ziceti ca in rrromania sa ai "succesuri" totul depinde de relatiile de "PRIETENIE" si "calitatea" acestora !

PPS:

stiti cand "autismul" devine nociv ???
cand si Ray Charles l-ar "opt-serva" dac-ar exista acush :)))))))))))

PPPS:
va permit sa nu imi publicati aceste comentarii !!! tare nu ?


PA!

eva spunea...

Foarte inteligentă receptare aţi executat. Agreez impresiile dvs. de lectură.

Dar vreau să nuanţez un singur detaliu. Şi anume: n-a,,iubit'' nici Clujul, dar nici Iaşiul, dar nici Bucureştiul. Niciunul dintre aceste ,,centre culturale'' n-a fost capabil să anihileze ireductibilul firii sale caracterizate de o teribilă ,,patimă a ideilor''( aş numi-o).

Clujul nu poate rămâne zugrăvit în culorile( atât de subiective) din aceste memorii. Nu doar pentru că Clujul este alma mater pentru mine, afirm că această cetate universitară este un loc unde se încurajează total libertatea de gândire şi de expresie( pe care a proclamat-o mereu ca valoare supremă Adrian Marino). În facultate, profesorii noştri clujeni ne-au trimis la volumele lui Marino, recomandându-l ca pe un maestru, întotdeauna. Clujul l-a iubit pe Marino mai mult decât a vrut dânsul să accepte.

Micawber spunea...

@ eva

Da, se pare ca A. Marino n-a fost inamorat nici de Bucuresti.

Acu' nu stiu cat de model pentru libertatea de gandire academica poate fi dat Clujul (sau vreo alta "cetate universitara" romaneasca, pentru a folosi expresia dvs.). Pana una, alta, din atata libertate de gandire n-a urcat niciuna din ele prea sus in vreun top international. In rest, e firesc ca fiecare sa aiba cate o mica slabiciune pentru locul unde a invatat, fie ca e Cluj, fie ca e Medgidia sau Tecuci.

eva spunea...

M., nu vă văd riscând să ieşiţi din ,,mantaua'' obiectivităţii dvs. proverbiale. :) Ştiu, dvs. nu aveţi( sau nu manifestaţi) slăbiciunile universitare pe care mi le permit eu, care aleg să fiu mai...emoţională( mă dezavantajează oare?, nu că mi-ar păsa, hihihi..).

De ce nu avem universităţi de prestigiu? Dar ce, arhitectură, pictură, literatură, tehnică, industrie, prestigiu naţional avem? Să nu revenim la ampla şi eterna meditaţie mioritică asupra,,civilizaţiei lutului''(cf. Alexandru Ecovoiu în ,,Ordinea''), cultură minoră&comp.

Că o ţară, o cultură se face cu...oameni, cu cât mai progresişti, cu atât mai bine. Mai bine să problematizăm aşa: iată ce( nu) a făcut ţara pentru tine, dar ce ai făcut tu pentru ţară? Kennedy punea astfel problema, pare-mi-se, şi poate ( şi)de aceea Harvardul are un buget pe an mai mare decât al nu ştiu câtor univ. europene la un loc.

Vorbeam ieri la o cafea cu un domn impresionat de universitatea din Pecs, Ungaria, de peste şapte sute de ani. Cică are o ţinută arhitecturală şi o academică deosebită. Etc.

Augustine Fauchery spunea...

aici putem sa spunem linistiti ca Franz Liszt a masturbat pe pianina impreuna cu autorul .

e o chestie vascoasa . dar nici "shampagnia" nu curge de la robinet sau dintr-o sticla cu eticheta de "fecioara" !

PS: doamna lecotoritza de la fukultatea de litere cifrate are probleme cu niste "copywriter" si cu .. compa respectiv *faculatativa" :))))))))))))))