☺☺☺ Andreea Răsuceanu - Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară

Nu sunt un admirator necondiționat al beletristicii lui Mircea Eliade. Am citit o bună parte din ea fără multă convingere, însă ce-i al ei e al ei: e un material excelent pentru analize care de care mai sofisticate, precum cele ale lui Sorin Alexandrescu din volumul Privind înapoi, modernitatea, despre care am scris mai demult aici. Discipol al lui Sorin Alexandrescu, care e şi autorul prefeţei, Andreea Răsuceanu îi continuă întru câtva demersurile analitice în recentul volum Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013). Unghiul de abordare al autoarei e altul decât cel al mentorului ei. Perspectiva declarată e cea a aşa-numitei geografii literare, un domeniu interdisciplinar cu ale cărui metode de lucru ea se apleacă asupra prozei eliadeşti. Intenţia serioasă, academică, e confirmată de capitolul introductiv, cel care defineşte conceptele şi delimitează temele, cu numeroase referinţe teoretice.

Preocupată de modul în care literatura structurează spaţiul narativ în raport cu spaţiul geografic, autoarea oferă o analiză a romanului, Întoarcerea din rai, cu o meticuloasă trasare a itinerariilor bucureştene (de altfel destul de net reliefate) ale protagonistului Pavel Anicet sau a unor proze precum Pe strada Mântuleasa, În curte la Dionis, Uniforme de general şi Incognito la Buchenwald. O temă demnă de interes este cea a corespondenţei dintre spaţiul fizic, extraliterar, şi cel al ficţiunii sau dintre biografia autorului şi substanţa personajelor, cu detectarea (in)fidelităţilor textului. Sunt reuşite paginile despre semne şi rolul acestora în Pe strada Mântuleasa sau comparaţia dintre modul relativ precis, net delimitat, în care se transfigurează spaţiul bucureştean în Întoarcerea din rai sau cel mai puţin precis din Nuntă în cer.

Abordarea nu este statică şi nu se reduce – din fericire – la încercarea sterilă de a detecta corespondenţe lipsite de echivoc dintre locurile „reale” şi cele „fictive”. Tentaţia unei asemenea abordări trebuie să fi fost considerabilă şi, spre meritul ei, autoarea a evitat-o cu succes. Nelimitându-se la spaţiul citadin propriu-zis, Andreea Răsuceanu îşi prelungeşte analiza asupra unor texte în care Capitala nu figurează explicit, dar furnizează câmpul de forţe relevant pentru story. E cazul întâmplărilor din Şarpele, unde acţiunea se desfăşoară în împrejurimile Bucureştilor. În fine, pe linia aceleiași dezvoltări centrifuge a temelor şi în ciuda reproşului care s-ar putea face pentru îndepărtarea de la subiect, sunt interesante discuţiile despre fereastră, cu aplicaţie specială la Domnişoara Christina.

Din păcate, într-o lucrare în care expunerea elegantă şi argumentaţia plină de rigoare sunt calităţi importante, s-au strecurat şi pasaje mai puţin reuşite, marcate de exprimări mai puţin limpezi, la limita rebarbativului:

Supremă imagine a luptei luminii cu întunericul, mise-en-abyme a altei confruntări, specifice basmului şi altor structuri folclorice, a binelui cu răul, corpusul sintagmatic reuneşte atributele esenţiale ale celor două regimuri: în crescendoul lexematic „val după val“ intuim aceeaşi materialitate, de data aceasta surprinsă într-o sugestie acvatică, întărită semantic de un dublu gerunziu „strivindu-i“ şi „stingând“, ambele trimiteri la cele două complexe semantice vehiculate până acum: al luminii solare, asociate focului şi al întunericului greu, material, al cărui efect copleşitor e susţinut de sintagmele analizate până acum.

E neclar cum e cu „materialitatea... întărită semantic de un dublu gerunziu”. Din fericire, asemenea momente de somnolenţă a muzei analitice sunt puţine şi pot fi reparate într-o ediţie ulterioară. Bucureştiul lui Mircea Eliade este o carte care îi va satisface deopotrivă pe amatorii de istorie literară, pe pasionaţii analizei sau pe iubitorii istoriei Bucureştilor. Aceştia din urmă vor fi încântaţi să descopere în text hărţi ale oraşului interbelic sau imagini contemporane reprezentând scene de viaţă citadină.