Crăciunul final

De la inceputul anului s-au aratat Semne: pe 16 martie ard mormintele sacre kasubi, in aprilie cade avionul cu poloneji, din iulie belgienii preiau conducerea UE, pe 2 decembrie NASA prinde gandacul facut din arsenic, p-orma Assange distruge increderea in Democratie.
E clar ca lumea asa cum o stim se va sfarsi in 2011. Voi ce vreti sa primiti de la Mos Craciun inainte de Apocalipsa?

zum
ce-as putea sa vreau eu daca nu o carte? dar nu orice carte. imi trebuie una despre insecte, ca daca nici de la ele nu-nvat cum sa supravietuiesc sfarsitului lumii..deci ne vedem in colonia mea din Lumea cea Noua. pe curand!

dragos
Mosule,

ma lasi cu darurile tale capitaliste, cu culorile tale coca-colice, si cu hohotitul tau astmatic? in primul rand, mi-esti cam strain, io l-am cunoscut mai bine pe var-tu, Gerila, impuscat acum vreo douaj de ani de Voican Voiculescu & co. si nici tu nu esti mai breaz - campanie publicitara si-atat!

asa ca mosule, da-ti dracu' tolu-ala rosu - de la gorby nu se mai poarta - mai rade-ti si tu barba-aia-mbacsita cu care zgarii bietii copii, si-acum, ca tot vine apocalipsa, mai trage-ti si tu sufletul inainte de-a ti-l pierde si spune-mi odata cum era cu Betleemul ala!

macar acum sa ma gandesc la speranta unei salvari, dac-am uitat-o atat-amar de vreme...

cinesseur
daca tot vorbim de imposibilitati [Mos Craciun, Apocalipsa.. ce-s astea??? gimme a break!] atunci m-ar interesa ca Mos Craciun sa-mi aduca inainte de Apocalipsa, urmatoarele obiecte: filmul de absolvire al lui Terrence Malick - Lanton Mills [un scurt metraj existent doar in arhiva American Film Institute] si una din cele mai celebre carti disparute de-a pururi: Cartea Razboaielor Domnului [autor necunoscut]. pe care sa o ecranizeze Malick, fireste. daca o mai avea vreme..

bine, as mai vrea un lucru, insa asta ar implica o schema de tip dotarea masinii timpului cu o roata [de rezerva] a norocului. cam greu, deci raman primele doua.

diacritica
eu de la Mos Craciunul de dinainte de Apocalipsa as vrea sa primesc o pereche de pantofi aurii.

cultura-vura
amenintarea vine de la trafalmadorieni. mr. Assange a aflat si el asta la un pahar verde. doar sobolanii lui Banksy vor ramane la fel sa spuna povestea. postumanitatea suna comfortably numb. sa fim dada!

anda
"not with a bang but with a whimper" - now you can change that!

se pare ca orice american stie ca nu poti face fata unei Apocalipse fara your trusted firearm. as for me, biet consumator dezorientat, dar plin de intentii bune, nu stiam exact ce vreau de la Mosul, pana sa vad reclama asta:

zamo.ca
o caciulita care sa nu se rupa cand o pun. deoarece cf "Bigger, Longer & Uncut", Necuratu-i gheu. iar eu mi-s ferkes.

in plus caciulita are avantajul si ca mi-ar tine de cald, dat fiind ca eu-s convins ca Apocalipsa va veni abia cand hell freezes over.



delaskela
ultimul Mos Craciun as vrea sa mi-o aduca pe Madonna. nu mi se pare deloc imposibil si deloc nepotrivit. impreuna, sub bradul impodobit, am cinta True Blue. poate si altele. apoi am adormi unul linga celalalt privind pe N.G. viata frumoasa si harnica a castorilor. as inceca sa fiu cit se poate de spiritual si de calm.

micawber
eu nu mai vreau nimic, caci am primit deja ce imi doream: Tetralogia lui Wagner pe DVD, celebra versiune de la Bayreuth Boulez - Chéreau - Peduzzi din 1976.

veone


ora25
vreau un elefant dotat cu hidrant.

crocolili
o balena!


milf+petrov

voroncas
[tocmai m-am intors din Targoviste de la o piesa de teatru chiar cu Apocalipsa - dupa Visniec, de data asta. implozie solara]

asa ca vreau ca ultimul Mos Craciun sa ma faca frumoasa, in timp ce-as scrie poezii mai bine decat Miruna Vlada! aceasta-mi fu dorinta de pe urma.

khronos

..pana si renii cei simpatici s-au salbaticit. dupa ani intregi de munca neintrerupta au cedat psihic si i-a lovit turbarea. mai nou sunt cei mai de temut pradatori ai noptii arctice, infuleca halci intregi de carne de spiridus, si nu mai pot fi dresati inapoi.

claude

one-way Moon trip.

alx
so, 2011 is the new 2012.

sa-mi puna sub perna o kartzulie buna de speed-reading ca sa reusesc sa citesc intr-un an tot ce mi-am adunat ca o rozatoare sperand ca o sa am suficient timp sa termin.

si baaaaaaaaaani, multi bani, ca sa nu trebuiasca sa lucrez tot timpul asta.

poematike
imi doresc de Craciun ca oamenii sa fie singuri, complet si absolut singuri, macar o ora in viata lor.

diana
draga ultim si cel in care se pare ca trebuie sa cred pe cea din urma suta de metri, Mos Craciun, dedubla-m-ai! adica, mai pe intelesul renilor sfarsiti, scoate-ma din mine si lasa-ma sa privesc ranjind, de la distanta, cum se dizolva toate, sa ma incarc cu ale mele iluzii psihedelice. ah, cum mereu ti-am lasat a doua optiune, la fel de usor ai putea sa ma plasezi intr-un ozeneu.

adina b
inainte de Apocalipsa eu vreau sa primesc de la Mos Craciun o pereche de manusi de lanuta, cu reni, si un ciobanesc belgian.

liviu
daca anul viitor va disparea in ceata, singura mea dorinta pe care i-o pot adresa lui Mos Craciun inaintea ultimei lui veniri consta intr-o cutie goala de carton, colorata si cu funda, asa cum am vazut eu pe cand eram mic in filmele de la televizor. e cadoul pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am primit niciodata. cel putin o sa am in ce sa vomit atunci cand o sa ma imbat ca un porc de fericire ca incetez sa mai exist.

adriana
avand in vedere faptul ca asta ar cam fi ultimul craciun si ca nu-s pretentioasa din fire as vrea sa fac un ultim gest tembel, plin de ambitz si inconstient intru totul, asa cum fac cretinoizii de mai jos.



a reader
eu as dori sa-mi aduca Mos Craciun o biblioteca in care sa fie mai toate cartile clasice din lume si ceva pe deasupra - dar sa nu-mi umple casa. cu alte cuvinte, as vrea un ereader [preferatul meu ar fi Nook Color].

subteranienii
Apocalipsa inseamna Revelatie, asa ca nu imi pot dori altceva decat asta: "to feel greater than the sum of all my parts".




dreaming jewel
draga Mosule, de Sfarsitul Lumii eu vreau sa-mi aduci ultimele doua-trei romane din seria "A song of ice and fire”. cum adica "George RR Martin nu le-a scris inca”? esti Mosul sau nu esti?! fa bine de le scoate de undeva, ca nu vreau sa mor fara sa stiu cum se termina!

cu sau fara respect [in functie de rezultate]

DJ

zamboni
pentru mine "the end of the world movie collection", Bad Santa's cut [aka Santa's Bad cut] in aceasta ordine: The Omen, The Second Coming, Millennium, Antichrist, Armageddon, Apocalypto, Judgment Day.

☺☺☺Constantin Mateescu - Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier)

În Ramona-Vals (Povestiri din Epoca de fier), volumul de proze apărut anul acesta la Cartea Românească, Constantin Mateescu pare să spună una şi aceeaşi poveste şi o face de nu mai puţin de nouă ori. E o impresie la care contribuie semnificativ tema comună a marii majorităţi a textelor, anume relatarea la persoana I a peripeţiilor prin care trece un tânăr intelectual (student sau proaspăt absolvent de Filozofie sau Filologie) în cea mai neagră perioadă a anilor 1950. Sub Ceauşescu perioadei respective i se zicea, eufemistic şi, se spune, cu voie de la poliţie, „obsedantul deceniu“. Autorul acestui volum se referă la anii în cauză cu formula „epoca de fier“, ceea ce pare să arate că şi-a făcut lecturile obligatorii din Hesiod.

Tânărul erou intelectual al lui C. Mateescu e un (auto)marginalizat tipic şi nu pare procupat să ocupe în societate locul pe care ar trebui să i-l asigure, în mod firesc, calităţile lui. Nici măcar când se căsătoreşte cu fiica unui mare potentat comunist al zilei, ea însăşi bine integrată în atotputernicul aparat de stat, eroul nu pare să aibă prea mari aspiraţii şi lucrează o vreme ca hamal la gara Basarab (M-am însurat cu o comunistă). Va fi numit, graţie influenţei socrului şi, după moartea acestuia, a soţiei, în diferite funcţii în aparat, dar le va îndeplini fără tragere de inimă şi va sfârşi prin a defecta în Occident. În Melody bar, omul cântă într-o orchestră de local şi vede cum prietenii şi colegii lui dispar unul câte unul, arestaţi de Securitate, şi li se pierde urma.

De altfel aceste dispariţii sunt o constantă a pieselor din Ramona-Vals. Oamenii sunt ridicaţi de pe stradă, de acasă, de la lucru. Cei rămaşi în libertate (câtă poate fi ea de libertate în condiţiile respective) trăiesc sub permanenta ameninţare a iminentei arestări. În Cenaclul din Matache, câţiva tineri se întâlnesc într-un apartament din piaţa bucureşteană respectivă pentru a dezbate tot felul de teme estetico-filozofice şi, bineînţeles, încep şi ei să dispară unul câte unul, mai ceva ca în Zece negri mititei. Când ai parte de asemenea întâmplări, e firesc să te muncească şi obsesia că cei din jurul tău sunt oamenii regimului şi te toarnă la Securitate. Ceea ce - se dovedeşte adesea - nu e o simplă suspiciune, ci de-a dreptul adevărul. Ba chiar se întâmplă câteodată să te saturi să faci obiectul delaţiunilor celorlalţi şi să vrei să-ţi încerci propriile forţe. Asta face şi tânărul redactor la secţia spaniolă a radioului, care transformă informarea organelor într-o adevărată artă. El îşi numeşte rapoartele cu sinistrul termen de „compuneri cognitive“, iar sintagma dă şi titlul uneia din povestiri.

Constantin Mateescu (despre care citesc că este un venerabil octogenar, autor a numeroase volume) scrie o proză cuminte dacă e s-o judecăm după standardele Ego-iştilor mizerabilişti de la Polirom. Nu însă şi o proză rea. Stilul e curat şi dovedeşte o excelentă stăpânire a tehnicii narative, ceea ce îl ajută pe alocuri pe autor să-şi captiveze cititorul. Sigur că omogenitatea tematică a povestirilor prezintă riscul apariţiei unor repetiţii, dacă nu la nivel textual, măcar la unul ideatic. De departe cea mai reuşită bucată mi s-a părut piesa de deschidere, Cu Troţki în intimitate. De data asta eroul primeşte cadou o carte a lui Troţki, desigur strict interzisă, iar simplul fapt de a ţine aşa ceva în casă i-ar putea aduce arestarea. Angoasa individului e magistrat capturată, iar obsesiile lui capătă pe alocuri un caracter gogolian ca în Nasul. Finalul are un twist pe care cu greu îl poţi anticipa. Reuşită e şi Nebuna din Chaillot, unde doi tineri căsătoriţi împart o baie comună cu o bătrână, iar convieţuirea se arată imposibilă.

Acţiunea din ultimele trei proze, Enigma Soniei, Plecarea Generalului şi Ramona-Vals, nu se mai petrece în anii epocii de fier, ci cu câteva decenii mai încoace. Cu toate acestea, prin personajele lor (nişte „foşti“), aceste povestiri nu afectează omogenitatea tematică a volumului. Nu că ar fi fost un lucru rău în sine. Cartea lui Constantin Mateescu, fără a fi o capodoperă zguduitoare sau un răcnet al originalităţii, merită citită de amatorii de proză de calitate.

Readere pentru iPad

Titlul postării - rebarbativ, fără îndoială - e nimica toată faţă de conţinutul ei, care îi va oripila fără îndoială pe adepţii necondiţionaţi ai cititului de cărţi clasice din celuloză. O recunosc deschis (şi nu-i prima oară că o fac): fără să mă declar adeptul teoriei potrivit căreia cărţile vor dispărea, îmi place să citesc cărţi electronice. Toate bune şi frumoase, citim cărţi electronice, dar pe ce dispozitive?

Am scris ceva mai demult aici despre experienţa mea cu Amazon Kindle şi chiar cu mult mai incomodul iPhone. Azi, despre iPad. S-o spunem din capul locului, dispozitivul e din altă categorie. Şi ca preţ, şi în materie de posibilităţi. Eu am versiunea fără 3G (îmi ajunge reţeaua wireless din casă), dar cu un hard de 64 GB (suficient, dacă ţii seama că aparatul nu-i făcut să depozitezi pe el fişiere). Am instalat şi am folosit, până acum, 3 programe de citit cărţi electronice (celebrele „readere“), după cum urmează:

Stanza e un program destul de robust şi care permite încărcarea direct de pe PC folosind, desigur, odiosul iTunes, asta dacă nu vrei, desigur, să cumperi cărţi online sau să le descarci pe cele gratuite. Există posibilitatea organizării pe autori sau grupuri, ceea ce nu e rău, mai ales dacă ai un număr mare de cărţi. Răsfoirea şi întoarcerea paginilor se fac destul de uşor şi natural, gestul fiind destul de asemănător cu cel folosit pentru cărţile adevărate. Stanza se comportă însă destul de prost (înţepeneşte de-a binelea) dacă vrei să încarci şi să vizualizezi fişiere de dimensiuni mai mari.

Bluefire Reader face cam aceleaşi lucruri ca Stanza, dar ne asigură că suportă Adobe ebook DRM. Deocamdată îi cred pe cuvânt, pentru că n-am încercat să citesc asemenea fişiere. De explorat, mai ales că unul din recent lansatele site-uri de cărţi electronice româneşti mizează pe formatul respectiv.

Bookman mi s-a părut, cel puţin până acum, cel mai promiţător dintre readere şi asta cel puţin pentru că permite vizualizarea relativ uşoară a unor fişiere de mari dimensiuni. Mai mult, el dispune de o funcţie tip History, care îţi arată ce cărţi ai citit în ultima vreme şi, desigur, la ce pagină ai rămas, ceea ce îţi permite să reiei lectura cărţii dorite. Mai mult, dacă te-ai săturat să citeşti o carte in Bookman, programul îţi dă voie s-o exporţi către un alt reader instalat.

În materie de funcţionalitate şi uşurinţă a utilizării (includ aici şi naturaleţea, adică apropierea de cititul clasic), readerele nu diferă prea între ele. Toate permit modificarea contrastului (plus aşa-zisul citit pe vreme de noapte) şi mărirea, dacă este nevoie, a dimensiunii textului. Din păcate, niciunul din cele trei programe nu e foarte uşor de utilizat când e vorba să sari de la o pagină la alta, neadiacentă (funcţia Go to page...). Utilizatorul se vede nevoit să dea cu deştul pe display până i se acreşte, ceea ce poate deveni frustrant la cărţile cu foarte multe pagini. Un neajuns fizic îl reprezintă greutatea destul de mare a iPad-ului propriu-zis (care trece binişor de juma' de kil), aşa că uneori îţi înţepenesc braţele de-a binelea citind. Nu-i un capăt de ţară, versiunile ulterioare vor cântări mai puţin, asta e clar.

O întrebare firească e de unde faci rost de cărţi electronice româneşti (că străine-s gârlă, pe bani sau nu). Editurile noastre sunt încă timide la capitolul ăsta. Corect books a zgâriat suprafaţa, dar mai e un drum lung până să se cearnă grâul de neghină. Humanitas îşi anunţă destul de pompos aici intrarea în era digitală, atât că în buna noastră tradiţie a formelor fără fond site-ul nu conţine, desigur, nimic. Polirom pune la dispoziţie amatorilor câteva zeci de cărţi. Gratuit. E ceva, deşi nu prea mult. Până la noi ordine nu ne rămâne decât să ne descurcăm cum putem. Dacă asta implică şi o doză de piraterie, s-o spună alţii.

Photo credits: http://www.ipadbasic.com/what-ipad-reader-for-ebooks-should-i-get/

☺☺☺ Gary Shteyngart - Absurdistan

În ciuda aparenţelor, de data asta nu-i vorba de România (şi nici măcar de volumul omonim al unui fost disident din comunism), ci de o îndoită ficţiune. Mai întâi, ţara în chestiune nu există, fiind rodul imaginaţiei lui Gary Shteyngart, iar apoi, odată ce am acceptat convenţia, ea se cheamă Absurdsvani, atâta că autorul o botează Absurdistan. E şi titlul romanului tradus la Humanitas în 2008 şi care ne dezvăluie un prozator plin de aplomb şi energie narativă, calităţi puse la treabă pentru a relata peripeţiile lui Mişa Vainberg. Evreu de felul lui, fiul lui Boris Vainberg, mafiot magnat post-sovietic de anvergură internaţională, Mişa are aspiraţii cu bătaie lungă.

Atât de lungă, că ajung până peste Atlantic. După ce-şi petrece adolescenţa şi prima tinereţe în America (unde urmează Occidental College, şcoală pe care rareori o numeşte altfel decât Accidental College), băiatul constată că nu se mai poate întoarce pe tărâmul făgăduinţei. Motivul e banal: papaşa Boris a omorât un om de afaceri din Oklahoma, iar dacă părinţii au mâncat aguridă, copiilor nu li se mai dă viză de intrare în Statele Unite. Aşa rămâne Mişa blocat în Rusia, departe de Rouenna, iubita lui americană, dar avându-l alături pe fistichiul Alioşa-Bob, un yankeu filorus. Maica Rusie îi pute, nu glumă, aşa că nu se sfieşte s-o califice drept „o naţie de ţărani băgăcioşi ajunşi peste noapte într-o modernitate dubioasă“. Iar Sankt Petersburgul nu apucă să se bucure prea mult de recent-recăpătatul nume: Mişa îi spune Sankt Leninsburg, metropolă unde dai peste localuri pentru toate gusturile şi portmoneele:

Clubul 69 e-un club pentru homosexuali, însă cine îşi permite să dea trei dolari taxă de intrare (adică unu la sută din populaţia oraşului) îl poate frecventa şi-n timpul săptămânii. În afară de specificul homosexual, acest club este, fără îndoială, unul dintre cele mai normale şi mai respectabile localuri din Rusia. N-ai să vezi, ca prin alte părţi, cretini cu moace de mardeiaşi şi geci de piele sau chelioşi cu bocanci. Aici întâlneşti numai poponari prietenoşi şi nevestele bogate cu care se înţeleg aşa de bine. Acest grup voios îţi aduce aminte de celebra sintagmă a expaţilor americani: societate civilă.

Lucrurile se precipită. Boris Vainberg e asasinat în plină zi. Nu pare să fie o mare tragedie - ucigaşii sunt în relaţii cordiale cu Mişa. Acesta ajunge la concluzia că singura cale de acces în America o reprezintă un paşaport... belgian. Omul dispus să-i facă rost de el e un diplomat acreditat în excentricul Absurdistan, o fostă republică sovietică cu imense bogăţii petroliere, aşa că Mişa n-are încotro şi pleacă într-acolo. E momentul în care fantezia autorului se dezlănţuie. Absurdistanul e o utopie din aceeaşi familie cu ţările imaginare vizitate de Gulliver, ba chiar e sfâşiat de o veche (şi absurdă, desigur) rivalitate între două populaţii autohtone care ne aminteşte de gâlceava dintre cei care sparg oul la capătul ascuţit şi cei care preferă să facă aceeaşi operaţie la capătul rotunjit, dacă e să-i dăm crezare lui Swift. Mişa se trezeşte prins într-un adevărat război civil, trece prin aventuri după aventuri, îşi găseşte până şi o iubită locală (Nana Nanabragova) şi e numit ministru în guvernul revoluţionar al ţării (portofoliul e al multiculturalismului, căci puţine i se potrivesc chelului mai bine decât tichia de mărgăritar).

Romanul lui Gary Shteyngart e scris cu mult umor întunecat spre negru şi satiră ascuţită. Personajul Mişa Vainberg e remarcabil. Dotat cu un fizic supragabaritic, el are o nelimitată înzestrare naturală de a intra în bucluc şi - fire delicată - se hrăneşte nu doar cu cantităţi uriaşe de nisetru, ci şi cu flacoane de medicamente dezmierdate dulce, ruseşte, cu nume precum Zoloftuşka sau Prozakcik. Mişa aminteşte în destule privinţe de alt personaj fistichiu şi supraponderal al literaturii americane postbelice, Ignatius Reilly din Conjuraţia imbecililor a lui John Kennedy Toole. Cartea e scrisă cu vervă, iar sarcasmele sunt direcţionate echitabil, atât înspre urmaşii ţarilor, cât şi înspre promotorii americani ai stupidei corectitudini politice. Firile mai ruşinoase vor fi poate scandalizate de relatarea unor scene de amor explicit, dar n-ai cum să nu observi că descrierile, care îi aparţin chiar personajului principal, sunt pline de autoironie şi stârnesc râsul, ceea ce nu-i puţin. Romanul e totuşi obositor mai ales în cea de a doua parte, dedicată aventurilor din Absurdistan, când acţiunea se fragmentează şi textul devine greu de urmărit fără vreun câştig estetic evident. Dacă faci însă bilanţul cărţii, el e pozitiv.

Cei mai buni răi

Nu ştiu ce semnificaţie are ziua de 25 noiembrie (în afara de cea de zi a recunoştinţei pe stil nord-american minus Canada minus Mexic). Până una, alta, este - ad hoc - ziua personajelor negative preferate, aşa cum le văd câţiva colegi din blogosferă, cărora m-am alăturat şi eu. Să le dăm cuvântul:

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***
Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***
Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!

***
Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***
Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***
Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***
Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***
Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***
Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***
Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

***
Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***
Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***
Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.

***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***
Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.


***
Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***
Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***
Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare

***
Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***
Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***
Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***
zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

☺☺Mihail Gălăţanu - Stradivarius

Cu Stradivarius (EuroPress Group, 2008), Mihail Gălăţanu pare să dorească să facă un nou pas în acţiunea de epatare a burghejilor cititorilor începută în urmă cu vreo zece ani cu nişte versuri scandaloase care au dus până şi la o reclamaţie la procuratură, dovadă că unii receptori chiar iau literatura foarte în serios. Romanul (căci de data asta poetul joacă rolul prozatorului) începe in medias res, supunându-şi interlocutorul imaginar unui exerciţiu maieutic:

Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical? Ei bine, poate fi oarecare. Am ales vioara pentru că îmi place foarte mult. Dar ar putea, la fel de bine, ar putea fi chitara. Sigur, alţii ar putea avea oarece obiecţii: să spunem că unii ar întreba: de ce să nu spunem „să facem sex cu o vioară?“ OK, se pot crea infinite precauţiuni.

Partea caraghioasă a situaţiei e că autorul îşi subminează (in)voluntar tema, căci el ne spune că dacă a ales vioara ca temă a exerciţiilor sale erotice acest lucru e întâmplător. Ca să-i liniştesc pe cei care se aşteaptă la o relatare a unor perversiuni cu obiecte, e de spus că Victor, eroul narator (abia pe la pagina 40 aflăm cum îl cheamă) nu face niciun moment sex cu viori sau altfel de lucruri neînsufleţite. Nici măcar cu bărbaţi (not that there is anything wrong with that, vorba lui Seinfeld). E vorba - prozaic, nu? - de pasiunea pe care i-o stârnesc două femei de vârste diferite. Prima din ele e Carmen, o colegă de liceu, cu care Victor îşi face, cum s-ar zice, iniţierea. A doua, la câţiva ani distanţă, e o anume Marta, femeie adultă/adulteră, căsătorită, cu care Victor experimentează eroticul maturizat. Elementul comun îl constituie abordarea autorului, care nu face economie de hârtie când e vorba să ne descrie scenele de amor (trecem cu pudoare peste acestea) şi care cade, din păcate, într-un retorism supralicitat şi lipsit de originalitate când e vorba să tragă concluziile:

Să poţi bea din pasul iubitei.
Să te îmbeţi cu numai cât vin ar curge în răstoaca gleznelor ei.
Să delirezi.
Să te apuce nebunia completă a fierbinţelilor, a inimii, să fii leşinat numai la gândul că iubirea ta ar putea să fie, până la urmă, căci asta e totul: întâlnirea sufletelor, iar nu doar a trupurilor.
Să înţelegi că acolo se contopesc toate: aura, corpul vostru astral, minţile, sufletele şi spiritele, divinul din voi.

Între Carmen şi Marta sunt, desigur, viorile şi (prea) lungile digresiuni despre ele, mergând până la glosări bizare şi nimerite ca nuca-n perete pe tema lemnului din Bucovina sau explorări hermeneutice banale pe tema relaţiei dintre numele lutierilor Amati şi (aţi ghicit!) cuvântul amor. Culmea e că deşi autorul răsuceşte pe toate feţele (inclusiv cele culturale şi poetice) atât viorile, cât şi femeile, el nu aminteşte nicăieri de cunoscutele versuri ale lui Blaga din Viori aprinse, femeile. Nu-i neapărat o scăpare gravă. Mihail Gălăţanu o fi mizat pe cunoştinţele literare ale publicului, care ar fi invitat să facă această apropiere. Sau nu.

Stradivarius este, în ciuda pretenţiilor afişate mai la tot pasul, un mare flop. Noroc că nu-i o carte prea voluminoasă, ci un volumaş subţire, format mic. Nu ştiu dacă autorului i-a reuşit prea mult din ce şi-a promis. În mod sigur, neologismele anglo-saxone nu i-au ieşit, căci ele apar peste tot în nişte grafii bizare, de parcă un corector glumeţ ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i joace feste cititorului. Să fiu însă drept, există o excepţie: entertainment e scris corect.

☺☺☺☺ Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala)

S-o spun de la bun început: pentru mine, cititor eminamente civil şi puţin sensibil la ierarhiile oficiale, romanul lui Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala), apărut în 2009 la Editura Polirom, a fost revelaţia acestei toamne. Replace all e, la suprafaţă, o colecţie de naraţiuni mărunte avându-i ca personaje pe locuitorii unui oraş de provincie, unul fără nume, un fel de capitală a unui judeţ de munte din O scrisoare pierdută. Intrând un pic sub pielea textului, îţi dai seama că e vorba de o alegorie a revoluţiei din decembrie 1989 şi a transformărilor fără substanţă care i-au urmat. Principiul e enunţat de Pişpirică, un ins mărunt din partea locului, care are o revelaţie de natură tehnică:

- Da ştii, dom' Pancras, ce-am învăţat eu de la Raliţa? Mi-a arătat o chestie la calculatorul ei de rămâi mut. O şmecherie. Ripleiso îi zice. Adică, dacă vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pildă, cizmar, p-ormă dai ripleiso şi... Faci secretar general al partidului. V-aţi prins?

Păi ne-am cam prins, aş zice. Intenţia sarcastică e transparentă, iar citind întregul roman ea se confirmă pas cu pas. Autorul are grijă să nu se refere la evenimente altfel decât ca la Revoluţia de la Judeţeană, episod care a ilustrat operaţia de replace all pe plan local. Cartea nu are în aparenţă nici cap nici coadă, căci nu pare să existe un fir narativ coerent care să poată fi urmărit în tihnă de cititor. Un caveat lector care îi va descuraja pe mulţi, e drept. Actanţii romanului sunt numeroşi şi pestriţi şi, parcă pentru a confirma impresia, poartă nume grotesc-comice, de multe ori construite pe tiparul oximoronic Agamemnon Dandanache: Afinoghiu (Tilică) Băcănel-Obănceanu, Canguraşu Brandaburlea, Aulius Chiosea-Furnal, Tacsil Burtăncureanu şi mulţi, foarte mulţi alţii. În treacăt fie spus, şarjele onomastice ameninţă pe alocuri să devină groase (procedeul a fost folosit în anii din urmă şi de Horia Gârbea).

Există cu toate acestea destule elemente care dau coerenţă construcţiei. Unul din acestea e personajul Goncea, ofiţer de Securitate înainte de 1989, devenit mare bogătaş postrevoluţionar şi avansat general. Retras din viaţa activă, Goncea, care trăsese o multitudine de sfori în comunism, a devenit un fel de Fafner, balaurul legendar din epopeea Nibelungilor (pentru cine nu ştie despre ce-i vorba) şi continuă, din izolarea autoimpusă la palat, să influenţeze viaţa provincialilor. Anexă a lui Goncea, prozatorul Burtăncureanu (aluzie onomastică destul de transparentă la un scriitor controversat, de curând dispărut) virează de la Cântarea României înspre un proiect amplu, bine remunerat, de sagă a familiei Goncea.

Pe acest fundal mai toată lumea.. colcăie, vorba subtitlului, se ţine de afaceri mărunte şi dubioase şi participă până şi la un simulacru de viaţă politică, e drept, atent dirijată de acelaşi Goncea, care moşise renaşterea unui partid istoric. Textul pendulează între contemporaneitate şi flashback-uri cu trimiteri la istoria ultimelor decenii (acurateţea acestora e remarcabilă - nu degeaba a lucrat autorul mulţi ani la revista Magazin istoric). O altă dimensiune a pendulării - dacă termenul nu e supărător - e aceea între real şi fantastic. Pe fondul unor episoade de un banal incontestabil, îşi fac apariţia, pe spaţii mici, nişte personaje enigmatice, îmbrăcate fistichiu şi dotate uneori cu coarne şi copite, care intervin discret în acţiune. Cine sunt personajele astea nimeni nu pare să ştie. La nivel pur lexical, autorul le semnalează apariţia desemnându-le invariabil drept „inşi“ şi impune distanţa prin demonstrativul „aceia“. Misterioşii inşi fac în prea mică măsură obiectul preocupării personajelor „reale“, deşi autorul ne spune într-un loc că celebrul institut Weinunterschung-generblänterstürmerfürnöktässtrambktgescunwundt WBfB stabilise că ei au obiective precise. O altă ipoteză - dacă interesează pe cineva - e că inşii ar fi fost agenţii unui anume Chiru, el însuşi personaj fabulos, dispărut în condiţii neclare în balta din apropierea oraşului în anii cooperativizării.

Din toată această aparentă debandadă epico-stilistică a ieşit un roman de mare rafinament, o scriitură de factură postmodernă care, având evidente afinităţi cu cea a lui Petru Cimpoeşu sau Mircea Horia Simionescu, rămâne cât se poate de originală. Nu-s un mare iubitor de proză fantastică şi tocmai din acest motiv mi-au plăcut atât tranziţiile extrem de naturale între real şi i-real, cât şi inocenţa bine mimată cu care se fac aceste tranziţii. Ca să nu mai spun că fantasticul cărţii lui Ioan Lăcustă e mai degrabă un condiment (bine dozat!) decât substanţă principală. Din păcate, e ultima carte a autorului, care a murit în 2008.

☺☺☺ Paul D. Quinlan - Regele playboy - Carol al II-lea al României

Există figuri istorice controversate care atrag ca un magnet autorii şi nu mai puţin cititorii, mai ales când aceştia sunt amatori de apariţii glamoroase şi aventuri picante. Cu Regele playboy - Carol al II-lea al României (Humanitas, 2008), Paul D. Quinlan intră pe un teren minat, căci e vorba probabil de o personalitate care îl concurează serios la polarizarea preferinţelor publicului pe Ion Antonescu, chit că în epocă cei doi au fost ca soarele şi luna de bine ce s-au avut. Universitar serios, Quinlan procedează ca la carte şi, bazându-se pe un evantai impresionant de surse primare, memorii, jurnale şi mărturii contemporane, schiţează un portret credibil al regelui, pe care admiratorii îl reţin mai ales ca „voievod al culturii“, ceea ce nu-i opreşte pe adversari să insiste asupra pretinsului priapism al monarhului sau asupra relaţiei scandaloase cu Elena Lupescu.

 Una din dimensiunile centrale ale cărţii o constituie analiza psihologică a personajului şi acţiunilor sale, aşa cum se degajă din sursele consultate. Abia înţelegând personalitatea regelui ne putem explica credibil şi echilibrat faptele sale, pare să ne spună autorul. De aici un întreg studiu psihologic al familiei regale române şi al relaţiilor lui Carol cu părinţii, fraţii şi, nu în ultimul rând, cu ilustrul lui unchi, Carol I. Schematizând, mama, regina Maria, era o libertină (din cei şase copii ai reginei, cel puţin trei - nu şi Carol! - au fost bastarzi) cu mari ambiţii politice. Tatăl, regele Ferdinand, era un ins timid şi introvertit, dominat de regină şi de amantul ei de o viaţă, Barbu Ştirbey, iar unchiul, o mână de fier, era un om rigid şi autoritar. Tânărul a avut parte de un preceptor elveţian cu apucături, pare-se, homosexuale. Din tot acest cocktail a rezultat un individ ciclotimic, cu pendulări ample între fatalism şi beţia acţiunii, cu trăiri sentimentale romantice, anacronice până şi în primele decenii ale secolului XX.

Întreaga biografie a lui Carol al II-lea pare să aştepte un scenarist de film. De la evadarea romanţioasă şi căsătoria (anulată ulterior) cu Zizi Lambrino în 1918 la episodul aventuros (şi discutabil) al urcării pe tron în 1930, de la instalarea Elenei Lupescu pe post de madame de Pompadour şi la abdicarea din 1940, există un bogat material epic care îl are în centrul lui pe rege. E o figură pe care poţi foarte uşor să o admiri sau să o deteşti. Distanţa dintre aceste atitudini opuse pare să corespundă perfect distanţei dintre poziţiile extreme ale lui Carol.

Trecând peste paginile consacrate intrigilor de budoar, aventurilor sentimentale spectaculoase, manevrelor de palat sau camarilei regale corupte şi dominatoare, principalul reproş care i s-ar putea aduce lui Carol al II-lea este reprezentat de contribuţia pe care ar fi avut-o la şubrezirea democraţiei româneşti, atâtă câtă era. Se ştie că regele a fost unul din factorii principali ai dezagregării sistemului partidelor politice şi vieţii parlamentare, totul culminând cu instaurarea dictaturii regale (1938). La imaginea negativă a suveranului a avut o contribuţie importantă istoriografia comunistă. În cunoscutul ei spirit maniheist, aceasta a propagat imaginea unui individ malefic, cu un plan diabolic de cucerire a puterii absolute şi care a acţionat pas cu pas în spiritul acestuia, de-a lungul celor zece ani de domnie. Meritul lui Paul D. Quinlan este, cred, de a nuanţa considerabil lucrurile. El demonstrează convingător că, fiind fără îndoială o fire aventuroasă şi iubitoare de putere, Carol nu a avut un plan coerent pe care să-l urmărească ani de-a rândul. Acţiunile sale au fost de multe ori simple reacţii la stimuli şi umori personale şi dacă ele au părut coerente văzute din exterior asta s-a datorat şi situaţiei politice de ansamblu şi factorilor internaţionali care nu aveau cum să se afle sub controlul lui.

Dacă e să vedem lucrurile din perspectiva (discutabilă) a culpei, vina lui Carol al II-lea este de a se fi înconjurat (până la a-i deveni prizonier) de o camarilă coruptă controlată la rândul ei de dipolul Elena Lupescu - Ernest Urdăreanu. Oricâte i s-ar putea reproşa, penultimul rege al României s-a dovedit de o fidelitate absolută faţă de Elena, pe care a şi luat-o în căsătorie după plecarea în exil în 1940. Învăţături pentru prezent? Probabil destule şi asta dincolo de superficialitatea unor coincidenţe de nume (Elena!). Ca şi în anii '30, avem şi azi un şef de stat care dispreţuieşte profund sistemul parlamentar şi partidele politice şi care mizează pe o camarilă coruptă pentru a-şi îndeplini obiectivele. Ca să nu mai vorbim de aparatul de manipulare şi de mass media la care regele playboy nici nu visa!

Deşi titlul poate fi discutabil, Regele playboy e o carte pe care merită s-o citeşti dacă te interesează perioada interbelică şi nu vrei să cazi în admiraţie necritică sau demonizare nediscriminatorie. Ar fi fost loc şi de o traducere mai îngrijită. E drept că traducătoarea, Mona Antohi, are de făcut de multe ori back translation, dar mai multă atenţie acordată unor termeni n-ar fi stricat. De pildă, în mod tradiţional la noi s-au folosit, cel puţin pentru familia regală, termenii principe/principesă, şi nu prinţ/prinţesă, aşa cum redă traducătoarea termenii englezeşti prince/princess. Dar loc de mai bine există întotdeauna şi oriunde.

☺☺☺☺ Serghei Dovlatov - Compromisul

O prozatoare căzută în desuetudine spunea, prin vocea unui personaj, că în viaţă dacă nu faci la început un compromis mare eşti condamnat să faci mai târziu multe compromisuri mici. În Compromisul (Humanitas, 2009) Serghei Dovlatov pare să fie de altă părere: ca jurnalist sovietic, după ce faci iniţial un compromis mare, îţi petreci restul vieţii făcând alte compromisuri mărunte. Romanul de faţă selectează, dintr-un număr pe care îl putem bănui mult mai mare, douăsprezece întâmplări care se ascund în spatele a tot atâtea materiale de presă a căror realizare a însemnat tot atâtea compromisuri pe care le face jurnalistul sovietic cu conştiinţa lui profesională şi, în definitiv, cu însăşi noţiunea de adevăr.

Suntem în anii '70 - '80 ai secolului trecut. Serghei Dovlatov (aşa îşi spune cel ce relatează evenimentele, iar caracterul autobiografic al cărţii devine evident) lucrează la gazeta Sovietskaia Estonia. De fapt nu e nici măcar angajat permanent, sau, oricum, nu tot timpul, căci îl vedem de mai multe ori în postura de a-şi pierde slujba şi de a fi retrogradat la statutul, desigur inferior, de colaborator. Ziarist sovietic, el redactează tot felul de reportaje anodine, ba de la o conferinţă a oamenilor de ştiinţă, ba despre o tânără studentă, chipurile mare iubitoare a capitalei Estoniei, ba despre simbolica naştere a celui de al 400 000-lea locuitor al oraşului şi tot aşa. Sunt cele douăsprezece „compromisuri“, în aparenţă relatări banale şi fără vreo însemnătate ideologică specială. Sistemul le transformă însă în adevărate munci ale lui Hercule pentru bietul jurnalist, silit să se încaseze perdafuri de la şefi, prelucrări de la gardienii purităţii ideologice şi câteodată chiar să aibă contacte destul de neplăcute cu sistemul represiv reprezentat de KGB.

Între banalul materialelor de presă şi gravitatea seismelor pe care le produc există o distanţă care se traduce adeseori într-un comic irezistibil. Bunăoară, Dovlatov (autointitulat, autoironic, „ziarist universal“) publică într-un ziar eston de limbă rusă o poezioară pentru copii menită să popularizeze limba estonă (Al patrulea compromis):

În pădure-n zi urâtă
Întâlnii un urs,
„Bună, ursule“, i-am spus.
„Tere“, mi-a răspuns.
Imediat norii-au fugit
Şi soarele ne-a zâmbit.

Mă sună Valia Trul, instructor la C.C.
- Tu ai scris fabula aceea şovină?
- De ce şovină?
- Înseamnă că tu ai scris-o.
- Eu. Care-i problema?
- Apare acolo un animal.
- Şi?
- Ce rezultă? Rezultă că estonul e un animal. Eu sunt animal? Eu sunt instructor la Comitetul Central, sunt animal?

Textul citat ilustrează unul din tiparele, probabil cel mai simplu, după care se structurează episoadele cărţii. Un alt tipar, mai complex, ne redă textul jurnalistic, realitatea (de regulă foarte diferită) care se ascunde în spatele lui, peripeţiile prin care trece autorul pentru a-l redacta şi ponoasele pe care le trage după publicare. Ilustrativ este Al optulea compromis. O mulgătoare estonă raportează o producţie-record şi, după tipicul vremii, îi trimite o telegramă lui Leonid Brejnev. Acesta, plin de amabilitate, îi răspunde. Cel puţin asta apare în ziar, adică se publică textele celor două telegrame. Ce-a fost în realitate povesteşte Dovlatov, care fusese trimis pe teren, însoţit de un fotoreporter (Jbankov), pentru a se documenta la faţa locului, urmând ca de la centru să se redacteze telegrama liderului de la Kremlin. Descinderea la ferma de bovine a celor doi se transformă într-un chiolhan în toată regula, sponsorizat de organele locale de partid. Dovlatov şi Jbankov petrec pantagruelic, se consumă cantităţi mari de băutură (multe din personaje beau, de altfel, peste măsură, dorind parcă să se dezinfecteze de germenii propagandistici ai meseriei) şi - colac peste pupăză - cadrele din aparatul central se dovedesc mai eficiente, căci „telegrama“ de răspuns a lui Brejnev soseşte înainte de cea a mulgătoarei fruntaşe.

Liantul care ţine laolaltă toate aceste istorioare îl constituie, desigur, stilul relatării, un stil sec şi de un umor pe măsură. Toată lumea pare să facă haz de necaz, iar sancţiunile şi chiar concedierile sunt primite cu un fatalism soft. O serie întreagă de personaje care apar în mai multe din întâmplări asigură coerenţa naraţiunii. Jbankov e un fotograf de mare talent, păcat că bea tot timpul şi e perpetuu înglodat în datorii. Redactorul-şef, Turonok, îşi bruftuluieşte neobosit angajaţii, iar Busch, colegul lui Dovlatov, e un fel de Kramer sovietic care intră în cele mai neaşteptate încurcături. Rebel, senin şi inconştient, e unul din cele mai vii personaje ale cărţii şi, fapt remarcabil, se distinge aţipind în timpul interogatoriului la care îl supune un colonel KGB, ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.

Dovlatov şi colegii lui au făcut marele compromis, acela de a accepta regulile jocului din presa sovietică. E un joc nedrept, fie şi pentru că aceste reguli par a se schimba mereu fără ca participanţilor să li se explice în ce fel. Şi, desigur nu în ultimul rând, e un joc secund, fie şi pentru că e paralel cu realitatea. Participanţii la acest joc, în aparenţă bonomi şi dispuşi mereu să ia lucrurile à la légère, supravieţuiesc încasând bobârnacele care îi împing înainte. Pe Dovlatov l-au tot împins până a ajuns în America, unde a şi murit înainte de a împlini 50 de ani. 

☺☺☺ M. Agheev - Romanul cocainei

Cititorul e probabil ca încrederea: se câştigă greu, dar se pierde mult mai uşor, de cele mai multe ori definitiv. Editura Polirom, care a scos cartea asta în 2007, ştie bine lecţia asta, aşa că adaugă pe copertă, la titlul Romanul cocainei, un subtitlu menit să seducă: O capodoperă cu un autor necunoscut. Într-adevăr, nu se ştie cine a scris-o, bănuielile îndreptându-se spre nume ilustre şi canonizate, precum Nabokov sau Bunin (detalii despre dosarul paternităţii găsim în prefaţa traducătoarei, Livia Cotorcea). Resemnaţi că nu ştim cine e enigmaticul M. Agheev (cartea apare la mijlocul anilor '30, desigur în Occident), să vedem în ce măsură merită s-o numim capodoperă.

Indiferent cine va fi fost, autorul Romanului cocainei nu a mizat pe originalitate, cel puţin nu în ceea ce priveşte modalitatea sau structura naraţiunii. Pretextul e destul de tocit: în buzunarul interior al hainei lui Vadim Maslennikov, un tânăr consumator de droguri pe care viciul îl doboară, este găsit un manuscris în care acesta îşi spune povestea. O face în modul cel mai convenţional cu putinţă, începe prin a se prezenta şi înşiră, într-o ordine care nu-şi propune să violeze legile timpului sau spaţiului, întâmplările prin care trece. Acestea sunt într-o măsură variabilă pretexte pentru introspecţie şi probabil adevărata miză a romanului o constituie tocmai autoanaliza.

Episoadele relatării lui Maslennikov sunt patru: Liceul, Sonia, Cocaina, Gânduri. Primele două ne relevă un licean moscovit din anii imediat premergători Primului Război Mondial, perioada crepusculară a Rusiei ţariste, un adolescent temeinic iniţiat în plăcerile lumeşti. Vadim e, ar putea spune firile sensibile, un monstru de egoism cinic. Întreţinut cu mari eforturi de o mamă săracă, el o tratează cu dispreţ, o umileşte şi se ruşinează de ea în public. Departe de a fi neiniţiat în tainele amorului, el se molipseşte de o boală venerică, dar asta nu-l împiedică să aibă o aventură de o noapte cu o tânără, perfect conştient de riscul de a o infecta şi pe ea. Spuse aşa, în două cuvinte, lucrurile par foarte simple. Să nu uităm însă că autorul, chit că nu-i cunoaştem numele, e rus, aşa că tânărul Maslennikov glosează pe pagini întregi despre bunătate/răutate, culpă, umilinţă, trece, cu o labilitate surprinzătoare, de la o stare la alta, adesea opusă. El pare a experimenta pe sine însuşi stări şi sentimente care de care mai diferite, de o detaşare variabilă de propria cruzime, iar expresia literară e pe alocuri remarcabilă, cu reflexe aforistice:

Uimitor lucru e o spinare de om jignit pe nedrept, spinarea unui om care se desparte de tine pentru totdeauna. Acea spinare exprimă neputinţa omului, slăbiciunea lui care cere cruţare şi care te cheamă, te trage după ea. Ea vorbeşte despre nedreptăţi şi jigniri suportate, ce trebuie povestite iarăşi şi iarăşi, dar de care trebuie să te desparţi cât se poate de repede, dacă nu chiar pe loc.

Liceul lui Vadim e cu totul altul decât cel pe care ni-l propun, la noi cu platitudine sentimentală, alde Mihail Drumeş sau Grigore Băjanaru. E locul în care se ciocnesc caractere şi se înjgheabă prietenii neaşteptate. E locul în care tânărul îi cunoaşte pe Stein sau Burkeviţ, adolescenţi ambiţioşi şi puternici, oameni care vor ajunge departe, deşi destinaţiile lor sunt cât se poate de diferite. Sonia e povestea unei iubiri eşuate, ratate din cauza incapacităţii organice a eroului de a dărui şi altceva decât flori, cadouri sau plimbări cu trăsura pe bani smulşi de la te miri cine.

Capitolul central pare să se dorească a fi Cocaina. Maslennikov a terminat liceul, a început războiul, dar efectele lui încă nu se simt, iar proaspătul student îşi doreşte senzaţii tari. Le are. Iar enigmaticul autor ni le relatează, prin intermediul însemnărilor din carnet, à la longue. À la prea longue, dacă putem spune aşa: pagini peste pagini de trăiri provocate de consumul drogului care se extind şi în ultimul capitol, Gânduri, în care noul de Quincey ne împărtăşeşte din experienţa lui de dependent. Eroul e un om obişnuit care pozează uneori, cu cabotinism, în damnat, dar care n-are nimic remarcabil în afară de cinismul cu care îşi exhibă faptele rele (după criterii morale standard, desigur). Jumătatea de carte în care naratorul se află, cum se zice, sub influenţa drogurilor, e inferioară celei în care acesta e licean şi e, cum zic englezii, clean. Cocaina, peripeţiile şi trăirile pe care le provoacă ea, par să rămână un element exterior, neorganic, în ciuda intensităţii relatării. Culmea, titlul original este Roman s kokainom, ceea ce înseamnă Romanul cu cocaină. De această dată o traducere fidelă ar fi fost, poate, mai potrivită pentru titlul acestei „capodopere“.

☺☺☺ Andreea Răsuceanu - Cele două Mântulese

Cine sunt cele două Mântulese din cartea Andreei Răsuceanu (Editura Vremea, 2009)? Nu-i o întrebare trivială, deşi un prim răspuns se profilează încă din primele pagini. La 1734 se încheie construcţia, în mahalaua cu acelaşi nume, a bisericii Mânuleasa. În pisania acesteia figurează, pe post de ctitori, jupânesele Maria şi Stanca, sora şi, respectiv, soţia răposatului Manta, boier devenit cupeţ (adică negustor), personaj de vază al Bucureştilor din secolul al XVIII-lea. Stanca şi Maria ar fi, aşadar, „Mântulesele“, deşi istoria, ingrată, pare s-o fi aşezat pe Stanca intr-o poziţie subordonată, căci după moartea cupeţului Maria pare să ocupe primul plan. Într-adevăr, întreaga mahala se constituise în jurul uliţei Mântuleasa, atestată încă din 1707, dar ocupa moşia de zestre a Stancăi. Mai mult, o expresie ironică frecventă în epocă, pomenită în Istoria Bucurescilor a lui Ionnescu-Gion, stă mărturie a notorietăţii cartierului. E vorba de „a rupt din gardul Mântulesei“, gard care se pare că înconjura moşia şi din care locuitorii au tot rupt nuiele pentru a se apăra de câinii vagabonzi până l-au destrămat cu totul. Cum ar veni, un fel de praf de pe tobă.

Avem aşadar, cel puţin în parte, un volum de evocare a unor figuri şi întâmplări din istoria Capitalei, din cele care au apărut cu duiumul în ultimii ani, fără ca numărul apariţiilor să echivaleze neapărat cu calitatea. E o abordare (spre lauda autoarei) minuţioasă şi bine ilustrată cu documente din arhive. Muncă grea şi ingrată, căci sursele scrise sunt extrem de puţine şi fragmentare. E totodată un demers multidisciplinar, căci Andreea Răsuceanu abordează un registru tematic larg, de la istoria moravurilor şi mentalităţilor până la istorie economică, arhitectură şi istoria artei, ce acoperă o perioadă de aproape 250 de ani. Iată un fragment care ilustrează concepţia demografică a secolului al XVIII-lea:

[...] reprezentarea ideală a vârstelor vieţii arăta în secolul al XVIII-lea astfel: cocon (până la patru ani), copil (4 - 15 ani), cătărâgă (15 - 20 de ani), „voinic, adecă june“ (23 - 42 de ani), bărbat (42 - 56 de ani), bătrân (56 - 69 de ani), matur (70 - 80 de ani).

Culmea e că în epocă puţini depăşeau vârsta de 50 de ani, aşa că „maturii“ trebuie să fi fost rarissimi.

Mahalaua Mântuleasa şi locuitorii ei reprezintă, pare să ne spună cartea, un material ideal (în fine, în limitele impuse de sursele sărace) pentru un studiu de caz pilduitor pentru intreaga istorie a Bucureştilor şi, de ce nu, a întregii Valahii urbane, câtă va fi fost.

Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).

Revenind la întrebarea de la care plecasem, un alt răspuns posibil ar fi că cele două Mântulese sunt spaţiul real (mahalaua Mântuleasa în manifestările sale fizice/tangibile/istorice) şi cel mitic, corespondent literar al celui dintâi. Andreea Răsuceanu oferă - era de aşteptat - şi un asemenea răspuns. Apar, inevitabil, referirile la proza lui Mircea Eliade (nu-s cele mai realizate pagini ale cărţii) şi, de data asta mai puţin previzibil, la proza literară a lui Ion Ghica. De data asta poţi rămâne cu impresia că autoarea a muşcat mai mult decât putea mesteca. Tot la scăderi putem contabiliza şi unele repetiţii obositoare - unul şi acelaşi lucru ni se spune câteodată de mai multe ori, cu foarte mici variaţii. E un păcat de care suferă destule teze de doctorat transformate, fără multă prelucrare, în cărţi, cum e şi cea de faţă. Să reţinem însă partea bună a lucrurilor.

☺☺ Radu Ţuculescu - Stalin, cu sapa-nainte

La moartea lui Stalin, înţelegând, după puterile lui, că s-a întâmplat ceva important, Adrian Loga, un băieţel de nici cinci ani, slobozeşte cu inocenţă următoarele versuri:

Stalin, cu sapa-nainte!
Trece vesel printre morminte...

Cine e Adrian şi cum şi-a petrecut copilăria aflăm din romanul lui Radu Ţuculescu intitulat chiar Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009). E o poveste (începută literalmente cu stereotipa formula a fost odată) al cărei setting e reprezentat de un orăşel din Ardeal. E o lume destul de amestecată, cu colegi de şcoală şi camarazi de joacă de diferite naţionalităţi, alcătuind un univers (paradoxal!) provincial şi totodată cosmopolit. Povestea copilăriei lui Adrian e numai jumătate din carte. Aceasta e vizibil structurată pe două planuri, cel al trecutului (amintirile din copilărie, desigur, sobre, marcate pe alocuri de mister când vine vorba de evocarea unor figuri umane sau episoade pe care băiatul nu le poate înţelege) şi cel al unui prezent în care îl reîntâlnim pe erou, bărbat matur, divorţat, el însuşi cu o fată de 20 de ani.

Cele două planuri sunt limpede despărţite nu numai temporal, ci şi formal, grafic şi lexical. Episoadele din copilărie (pe care le putem presupune, măcar în parte, autobiografice) sunt relatate cu o naivitate bine jucată, însă cu respectarea convenţiilor narative consacrate. Ele se încheie, stereotip, cu propoziţia cu valoare de morală de fabulă „Atunci am mai crescut puţin“. Urmează de fiecare dată pagini redactate neglijent, pe calculator, aproape fără punctuaţie, dar - manierism obositor - cu cursive. Copilul a crescut, vezi bine, iar producţia lui se supune ritmului şi modalităţilor din zilele noastre. Adultul are cu totul alte probleme decât copilul, se pune problema relaţiilor cu fiica, devenită ea însăşi femeie (Adelina). Semnalul demarcativ care anunţă revenirea la firul narativ al copilăriei este „ofofoof viaţa mea“, pesemne o tentativă (auto)ironică de detaşare de contingent.

E puţin loc de îndoială că episoadele copilăriei reprezintă partea cea mai rezistentă a cărţii. Sunt remarcabile, deşi câteodată excesiv-caricaturale, portretele unor vecini (Generalul, crescătoarea de lipitori), profesori, colegi de şcoală, relatarea unor farse, conflicte, idile naive. Adrian e la vârsta la care se leagă prietenii de o viaţă - Răzvan, cel mai apropiat dintre prieteni, îi e alături în tot felul de aventuri eroice care fac farmecul vârstei. Răzvan visează să se facă pilot (îşi va îndeplini visul şi va muri tânăr, într-o catastrofă aeriană), iar Adrian vrea să-i dăruiască avionul lui de jucărie:

Jucăria mea strălucitoare. Un cadou din partea mea care-i va aminti de anii petrecuţi împreună. L-a refuzat categoric.
- Păstrează-l. Îţi va aminti de mine.
- N-o să te răzgândeşti? l-am întrebat şi fără să ştiu de ce, speram într-un răspuns afirmativ, da, n-am de gând să mă mai fac pilot, a fost o reacţie de moment...
- Voi zbura în jurul lumii, Adriane. Te voi lua şi pe tine cu mine. Măcar o dată.

Dacă e vorba de calitate, paragraful de mai sus ilustrează destul de bine principalul păcat al romanului lui Radu Ţuculescu, anume artificialitatea exprimării, câteodată supărătoare, alteori contrabalansată de momente reuşite. Printre acestea din urmă figurează la loc de cinste portretul tatălui, medic la spitalul local, ins închis în sine, pios, uneori violent, în orice caz o figură-model. Alături de scriitura pe alocuri artificială, cartea păcătuieşte şi prin unele lungimi nejustificate - a se vedea de pildă evocarea fastidioasă a sărbătorilor de Paşti, cu care ocazie Adrian, care lua lecţii de vioară şi părea decis să se consacre unei cariere muzicale, foloseşte în context pascal materialul versurilor naive de la începutul cărţii:

Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pre moarte călcând
Trece vesel printre morminte
Viaţă dăruindu-le...

Oricum, tot e mai bine decât cu întâmplările din viaţa de acum, cele relatate pe calculator. Aflat singur acasă (home alone!), Adrian primeşte vizita unei tinere vânzătoare ambulante de albume de artă, kuki (sic) şi capitulează în faţa ispitei carnale. N-am să dezvălui finalul, brutal şi neaşteptat, al aventurii, dar mărturisesc că mi-e greu să-i pricep motivaţia artistică. Din fericire pentru autor, se vor fi găsind şi cititori cărora cartea să le placă fără rezerve şi în toate ale ei.