Un compozitor „eliberat de influenţe formaliste”

Printre artiştii evrei pe care îi cunoaşte şi pe care îi vizitează Maria Banuş în anii războiului se numără şi Alfred Mendelsohn (1910-1966), compozitor interesant şi plin de idei la vremea aceea. Episodul de mai jos, petrecut în 1943, într-o perioadă de persecuţii rasiale a căror temă apare în conversaţie („exodul în Transnistria), e notat în Însemnările... poetei:

La Alfred Mendelsohn acasă, în strada Vulturi. O locuinţă modestă, antreu întunecos, încărcat de mobilă. Camera, şi ea, supraîncărcată, cu mobilă greoaie, pian, maldăre de partituri. Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf mare, râs facil, din când în când subţire, în falset. Bonom, comunicativ. Clocoteşte de proiecte. Arată ca un uriaş prunc din ţara giganţilor. Din 1937 până-n 1940 a fost ofiţer activ. Până-n 1937, corepetitor stagiar la operă. Nu l-au definitivat. Dacă se boteza, îl definitivau. Nu ştie bine de ce n-a făcut-o. Probabil din cauza lui taică-său care, deşi nu e bigot, s-ar fi necăjit.

Îmi cântă la pian câteva motive din muzica pentru Bucureştii copilăriei. Îmi vorbeşte cu pasiune şi competenţă despre oratoriu. Vrea să scrie un oratoriu laic şi i-ar plăcea să colaborăm, să-i dau textul. Personajele recită şi cântă într-o desfăşurare statică. Ceea ce-mi spune despre oratoriile moderne e aproape o prelegere. Nevoia cuvântului, resimţită de compozitori, mai ales după corul din a noua cuvânt, în incantaţiile magice. Carmen şi charme au aceeaşi origine: vraja formulelor magice. Instrumentul singur nu ne mai satisface. El nu poate spune tot. Cuvântul aduce sensuri noi. Textul are o mare importanţă în muzica modernă. Richard Strauss a scris pe texte de Hofmannsthal. Schoenberg cu ale lui Gurrelieder a adus o nouă formulă de operă. Se reprezintă foarte rar din pricina orchestrei enorme. În stânga şi dreapta sunt corurile. În faţă, doi actori recită. Din fund, de pe o estradă, coboară ceilalţi, vin şi ei în prim plan şi cântă, în atitudini hieratice, fără să privească. În Oedipus Rex al lui Stravinski, actorii apar unii în frac şi joben, femeile în rochii de seară, alţii în togă, pe coturni, pentru a sugera ceea ce rămâne imuabil în devenirea umană.

Ceea ce-i propun eu, tematic, e prea vag, prea nebulos. Trebuie ceva precis. Atenţia publicului trebuie direcţionată, polarizată.

— Dar Exodul în Transnistria, îl întreb, crezi că ar putea fi baza unui oratoriu profan? E o temă care mă obsedează şi care ne stă multora la inimă. Dar mă gândesc că în viitor nu va interesa, nu va fi pe linia nouă a artei.

— De ce? se miră el. Arta nu se va schimba prea mult. Tragedia unei populaţii care a dat un număr imens de victime va găsi ecou în orice societate nouă.

Ce părere are de arta, de muzica din Est?

— Eu mă uit cam urât în direcţia aia. În muzică, cel puţin, nu se încurajează nici o înnoire. Au rămas la vechile melodii populare şi de tavernă: Oci ciornâie etc. E drept că pe Prokofiev, care era rus alb, l-au rechemat în ţară, l-au numit preşedintele Academiei de Muzică şi fac un caz teribil de el. Dar am impresia că talentele tinere, inovatoare, nu sunt încurajate. În arta lor oficială e ceva plat, convenţional.

În doar câţiva ani vremurile se schimbă radical. Alfred Mendelsohn nu se mai uită „urât” înspre Est, ba chiar dimpotrivă. În stagiunea 1950-1951 a Orchestrei Radio, i se interpretează compoziţii precum Prăbuşirea Doftanei sau Cantata închinată Revoluţiei din Octombrie. În programul de sală apărut cu ocazia concertului se vorbeşte frumos despre Cantată...,  dar se strecoară şi aluzii la trecutul mai puţin convenabil al compozitorului:

Deşi întreaga sa [a lui Mendelsohn] operă stă sub semnul tradiţiilor clasice, în lucrările timpurii se manifestă totuși unele tendinţe dăunătoare [...] din accentuarea unor elemente izolate ale limbajului muzical. Ataşamentul compozitorului pentru cauza clasei muncitoare, precum şi serioasa pregătire ideologică l-au ajutat să se elibereze în mare măsură de influenţele formaliste străine de arta sa. În această direcţie, de mare ajutor i-au fost îndrumările cuprinse în Hotărârea CC al Pc (b) al Uniunii Sovietice din februarie 1948, asupra problemelor muzicii.

Finalul Cantatei este „un măreţ imn de slavă închinat Uniunii Sovietice şi marelui Stalin, care conduce omenirea spre noi victorii:

... Faptele-l cântă pe Lenin

Pe bolta întinsă a răsărit

Mândră Uniune, stegar slăvit!

Către biruinţă aprig ne conduce zi de zi

În frunte-i STALIN!

Citatele din programul de sală şi fotografia lui Alfred Mendelsohn sunt luate din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma.

☺☺ A.C. Pahomi - Filosof de ocazie

O posibilă intenţie satirică ne semnalează din capul locului titlul (Filosof de ocazie, Cartea Românească, 2014) dat de A.C. Pahomi romanului de faţă, iar bănuiala se confirmă după numai câteva pagini, fie şi de e-book. Într-un cadru clasic, destul de bine circumscris (stradă de venerabil cartier bucureştean de bună condiţie, ai cărei locuitori se ştiu între ei), elementul de intrigă îl constituie apariţia, pe post de chiriaşă într-unul din imobile, a unei femei misterioase, de o răpitoare frumuseţe, ba încă plină de enigme, o anume Cristina („Cristina! Simplu, limpede, clar! Nici Desdemona, nici Euridice, nici Dulcineea… Cris-ti-na! Punct.” zice la un moment dat cineva). Această ivire este un fel de primum movens care pune în mişcare un întreg mecanism al rivalităţii între locuitorii de sex masculin de pe stradă, cei mai mulţi trecuţi bine de prima tinereţe, cu excepţia unui anume Octavian Florescu, moştenitorul unei case bătrâneşti.

Pentru a atrage favorurile Cristinei (niciodată acordate cuiva) se zbuciumă atât personajul narator, cât şi bunul lui prieten Baltazar, sculptor şi cu antecedente donjuaneşti respectabile, ba chiar şi septuagenarul Camil Istrate. Autoarea (înţeleg că A.C. Pahomi este o „ea”) confecţionează cu sârguinţă scene şi dialoguri din care să reiasă limpede ridiculul acestor inşi. Impresia este amplificată de incursiunile dese în istoria filozofiei pe care le face naratorul, care galopează în lungul şi în latul disciplinei, transcriind în definitiv numeroase platitudini. Personajul nu e lipsit de un anume interes. Nu i se atribuie niciun nume; mai mult, el poartă diverse etichete, de la autoatribuitul cognomen  „domnul Zero” la caragialescul Mitică cu care îl botează Baltazar. Reflecţiile eroului sunt uneori amuzante, aşa cum sunt şi unele dialoguri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Satira lui A.C. Pahomi rămâne cam la nivelul pieselor din anii 1950-1960 ale lui Aurel Baranga. Iată un fragment revelator dintr-o discuţie dintre filosoful de ocazie şi sculptorul Baltazar:

Baltazar încuviinţă, dând din cap. Apoi, îmi făcu semn cu mâna.

— Du-te! Hai, du-te, Mefisto!… Lasă-mă singur în noaptea Valpurgiei…

— Ei, ce să-ţi spun, micuţule Faust, te-oi teme de provocatoarele bacante care-ţi bat la ferestrele minţii!… Ai grijă!

M-am îndreptat spre uşă, dar nu m-am putut abţine şi m-am întors.

— Şi să-ţi fie ruşine, domnule! Mă faci pe mine, Mefisto?

— Da.

— Ştii ce înseamnă, prostule?

— Ştiu.

— Me e rău şi fotofiles e iubitor de lumină! Deci, eu sunt împotriva luminii, nu?

— Unii spun că me e rău, iar fisto este un derivat din Faust… Deci, Mefisto este un antiFaust…

Rămânerea prea îndelungată în purul plan al comediei de moravuri n-ar fi avut prea mare... haz, aşa că de la un punct încolo se recurge la un joc al planurilor, cu o puternică componentă fantastic-onirică. Cristina, personaj construit parcă pe post la replică ironică la domnişoara Christina a lui Eliade, se dovedeşte şi ea o entitate malefică. Raportarea la proza eliadescă e transparentă de altfel pe întregul parcurs al romanului. În sine, ea are efectul pe care se zice că l-ar avea apa sfinţită, adică nici nu strică, nici nu ajută. După ce terminăm de citit Filosof de ocazie, putem pune liniştiţi cartea la loc în raft sau putem închide fişierul epub, după caz, lăsând romanul să se scufunde lent într-o meritată uitare.

Petre Luscalov - 80000 de prieteni

Conform noii legi de împărţire administrativ-teritorială adoptată în toamna aceluiaşi an, la data de 3 decembrie 1950 au avut loc alegerile locale pentru nou-înfiinţatele „sfaturi populare” (până la acea dată funcţionaseră comitete executive provizorii). Redusă la condiţia de apendice propagandistic, literatura nu avea cum să nu ilustreze acest eveniment şi o făcea în modul cel mai primitiv cu putinţă, inclusiv în lucrările pentru copii. E şi cazul cărţuliei apărute în anul cu pricina la Editura Tineretului, pe care autorul ei, Petre Luscalov, a intitulat-o, grandios, 80000 de prieteni. În momentul acela prozatorul, care avea să cunoască mai târziu o perioadă de glorie cu ai săi eroi Scatiu şi Babuşcă, era un obscur tânăr de 23 de ani care abia debutase, însă activa cu zel pe fertilul teren ideologic.

Ca intrigă şi acţiune, scrierea, de mică întindere de altfel, e rudimentară şi cu idei puţine, fiind de pură utilitate propagandistică. Elevii unei şcoli din vechiul cartier bucureştean Pantelimon sunt pasionaţi de fotbal şi îşi doresc un teren pe care să-l practice fără a risca să le spargă mărăcinii mingea. Bunul lor prieten, nenea Savu, muncitor fruntaș la secţia de cazangerie a uzinelor 23 August, decorat cu medalia muncii, îi ajută şi le-o mai peticește din când în când. Nu e totuşi de ajuns, ar fi nevoie de acţiunea unui factor superior. Copiii au aflat de la învăţătorul lor de alegerile locale care se apropie şi la care vor fi aleşi, desigur, numai muncitori („numai cei ce muncesc pot alege şi pot fi deputaţi în ţara noastră, spuse învăţătorul”); ba mai mult, că prin acţiunea aproape miraculoasă a deputaţilor va creşte numărul cărţilor, şcolilor, terenurilor de sport etc. Ce-i de făcut aşadar decât să-l cauţi pe candidatul local (care e unul singur, evident) şi să-i ceri ajutorul?

Dând dovadă de intuiţie politică, cei mici îşi încep căutarea la uzină, unde secretarul de partid îmbrăcat într-o haină neagră de piele (brr!) îi îndrumă la comitetul provizoriu încă în funcţie. Cu flori în mâini (căci, auziseră ei, în Uniunea Sovietică copiii aduc candidaţilor daruri frumoase), ei ajung la comitet. Lovitură de teatru! Candidatul mult-căutat este chiar nenea Savu, care le ţine un discurs scurt, însă mobilizator, explicându-le că în urma alegerilor fiecare copil va dobândi nu mai puţin de 80000 de prieteni, exact numărul aleşilor locali.

Spaţiul e mic şi nu e loc pentru individualizarea unor eroi deosebiţi. Câţiva copii (Mihăiţă, Nelu, Valerică, Florica), învăţătorul, secretarul de partid şi, desigur, providenţialul nenea Savu sunt cam toate personajele. În text nu a fost lăsat nimic la voia întâmplării, iar dialogurile sunt pe alocuri savuroase:

Florica bătu supărată cu piciorul în pământ.

– Tata mi-a spus că deputaţii vor fi muncitori, tot ca şi el, spuse ea.

Nelu se legănă pe picioare şi, apropiindu-se, îi prinse cravata roşie de colţuri, i-o netezi cu palma şi spuse, privind-o drept în ochi:

– Ştii tu ce e aia un deputat? Ehei, deputaţii au maşini, locuiesc în palate şi numai din trei în trei ani vin în faţa poporului, spun o cuvântare şi iar se închid în palate!

Băieţii pufniră în râs.

– De unde ştii tu asta? întrebă, îmbufnată, Florica.

– Eu să nu ştiu? îi răspunse, batjocoritor, Nelu. Eu ştiu tot, adăugă el îngâmfat, rotindu-şi privirea asupra băieţilor.

– „Ştie-Tot” lăudărosul, murmurară băieţii, privind la Nelu, care roşise ca sfecla.

Amatorii de geografie literară vor găsi câteva paragrafe despre vechea gară Titan şi Şoseaua Vergului, pe care trecea tramvaiul 23. Linia există şi azi, cu modificări, dar trece prin aceleaşi cartiere (la fel şi tramvaiul 14, cea mai veche linie a Capitalei, pomenită de Mircea Eliade în proza lui). Şi pentru că tot s-a încheiat recent campionatul mondial, cei interesaţi de chestiunile de dinamică lexicală vor găsi termeni sportivi încă incomplet adaptaţi limbii române:

Linia de atac a „galbenilor” se apropia. Apărarea ieşi înaintea atacanţilor. Becul „albaştrilor”, un omuleţ rotund ca un butoiaş, se repezi la minge, răsuflând mânios. „Galbenul” îl păcăli. Acum erau în dreptul porţii: 15 m... 10 m... 8 m... shoot! Mingea porni ca o săgeată. [...]

–Goal!... răsună strigătul din zeci de piepturi.

–Goal!... repetă ecoul.

Coperta şi cele două desene din interior sunt semnate D. Iura (pseudonim al actorului şi graficianului Iurie Darie).

Citind pe (noua) tabletă

La cât tapaj fac pe tema cărţilor electronice, cred că nu surprinde pe nimeni faptul că îmi place să citesc pe tabletă. De la o vreme am trădat nobilele idealuri ale iPad-ului şi am cotit-o spre rivalii cu sistem Android, mai întâi cu un telefon Samsung Galaxy, mai nou cu tableta Samsung Galaxy Note Pro. Având pasiunea grandomană a display-urilor mari, am luat-o pe cea de 12,2 inci apărută astă-primăvară. Un hectar de ecran de-ar avea şi tot nu mi-ar ajunge, deşi trebuie să recunosc că de la un punct încolo cititul riscă să devină dificil tocmai din cauza dimensiunilor prea mari ale afişajului. Mai am însă până acolo; deocamdată mă bucur încă de obiect, care e suplu şi elegant în ciuda gigantismului relativ (cred că e cea mai mare tabletă disponibilă pe piaţa obişnuită la ora actuală).

Nu-mi propun să prezint gadget-ul sau să-i fac reclamă de vreun fel. Postarea de azi e, într-un fel, o revenire la una de acum câţiva ani (aici) în care scriam despre partea de soft a lucrurilor, despre readere şi (dez)avantajele lor relative. Între timp am adoptat pentru citirea cărţilor electronice aplicaţia Bluefire Reader, la care am apreciat – şi apreciez încă – interfaţa prietenoasă, naturaleţea cu care se întorc „paginile” şi uşurinţa cu care poţi face însemnări pe marginea textului. Mai mult, pe iPad aceste note se puteau exporta către o adresă de e-mail. Zic „se puteau” pentru că această opţiune nu există pentru versiunea Android a aplicaţiei, ceea ce face atracţia exercitată de ea să fie mai mică. Până una-alta nu am reuşit să găsesc un reader civilizat care să-mi permită salvarea şi exportarea notelor pe tableta Samsung, dar n-au intrat zilele în sac.

Încă o hibă a Androidului este absenţa din browser a opţiunii „reader” pentru anumite pagini de web. Pe iPad (în Safari) ea exista şi uşura foarte mult lectura unor pagini de text compact, cum ar fi articolele din reviste culturale. Noroc cu ecranul mare cu care mă făleam în primul paragraf. În fine, pentru a încheia pe o notă pozitivă această postare, e de menţionat că am găsit câteva readere pentru Android civilizate – şi încă gratuite! – care permit citirea documentelor în formatul djvu, din ce în ce mai popular pentru cărţile scanate. Pentru iPad trebuise să-mi cumpăr o aplicaţie djvu reader, nu scumpă, e drept, însă nu gratuită.

☺☺☺ A.R. Deleanu - Acluofobia. Zece povestiri macabre

Nu mă dau în vânt după lucrările circumscrise prea strict unei tematici sau tehnici în esenţă canonice, cum ar fi genul poliţist, horror, SF sau fantasy. Să las aşadar ipocrizia la o parte şi să recunosc că, dacă nu mi-ar fi făcut-o cadou în ediţie electronică un magazin online dornic de publicitate, probabil n-aş fi cumpărat cartea lui A.R. Deleanu intitulată, savant,  Acluofobia. Zece povestiri macabre (Herg Benet, 2013). Mai greu de explicat e de ce am şi citit-o, căci am doar zeci, dacă nu sute de volume care îşi aşteaptă rândul care nu vine niciodată. În fine, aceste consideraţii perioperatorii, să le zic aşa, riscă să plictisească, aşa că mai bine trec la cestiune.

Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. Personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.

Ce vreau să spun este că A.R. Deleanu nu pare să fi dorit să revoluţioneze genul dau să rupă gura târgului cu inovaţiile sale. Autorul pare să practice mai degrabă exerciţiul unor procedee şi teme consolidate. O prezenţă comună este cea a interfeţei dintre spaţiul banal şi plat al locuinţei contemporane şi un tărâm infernal, unde au loc numai blestemăţii (ca în Scrum, unde Cami şi Ig, doi tineri căsătoriţi, care o păţesc închiriind un apartament pentru o vacanţă la Budapesta). Tot în fondul anodin al unor fapte sinistre se încadrează şi scara de bloc, cu pensionarii ei curioşi şi sâcâitori (ca în Max Li, unde avem parte de un final cu scenă pseudo-homoerotică). Principala sursă de efect rămâne (probabil de la Poe încoace) tot senzaţia că oribilul e consubstanţial cu existenţa obişnuită (it’s out there, fraţilor!), că e o faţetă a acesteia, că nu ştii niciodată când te loveşte ce-i mai înspăimântător. Mai degrabă izolată apare o bucată precum Kilimanjaro, unde cadrul e exotic şi te poţi aştepta la blestemăţii. Noroc că ele se petrec (şi) acasă, când ţi-e lumea mai dragă. Incongruenţa e aici de nepreţuit.

Fără să pot pretinde că mă pricep cu adevărat la horror (care mie mi se pare mai mult un gen umoristic care şi-a ratat vocaţia), intuiesc că Acluofobia lui A.R. Deleanu e o carte onestă, care nu contrazice prin conţinut ambalajul şi care livrează ce promite. În definitiv, cei care citesc literatură de acest tip au anumite aşteptări de ordin tematic şi formal, iar când acestea sunt satisfăcute de autor toată lumea e mulţumită.

☺☺ Marin Ioniţă - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

Cu Kiseleff 10. Fabrica de scriitori (Adevărul, 2011), Marin Ioniţă îşi propune evocarea unei instituţii culturale celebre a anilor 1950, Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, un experiment unic (la noi, căci altfel de imitaţie sovietică) care îşi propunea să recruteze tinere talente pentru a le canaliza spre cariera scriitoricească. În ce măsură s-a întâmplat acest lucru, adică în ce măsură cursurile de doi ani au putut să insufle talent şi har acolo unde acestea nu existau e destul de uşor de văzut. S-a încercat, oricum, îndoctrinarea, spălarea pe creier a tinerilor aduşi acolo şi ţinuţi aproape sechestraţi („Viaţa în colivie” e chiar titlul unui capitol), într-o atmosferă inchizitorială. Cu toate astea, ne asigură autorul, acest lucru nu a reuşit decât într-o măsură neînsemnată, motiv pentru care instituţia ar fi şi fost desfiinţată după vreo cinci ani de funcţionare.

După câteva capitole care au de a face cu datele biografice ale memorialistului şi care rămân, cel puţin pentru publicul laic, de un interes restrâns, se trece la miezul cărţii. Sunt puse în mişcare mari mase de personaje, prin faţa ochilor ne defilează lungi liste de foşti colegi în ale uceniciei literare, majoritatea nume azi uitate, dar şi personalităţi care s-au bucurat de notorietate în regimul trecut. La loc de frunte, Nicolae Labiş, probabil cel mai cunoscut şi discutat produs al şcolii, căruia îi sunt consacrate numeroase pagini. S-ar putea spune că Labiş este vedeta lucrării şi e aproape ubicuu. Tânărul abia ieşit din adolescenţă, rebel şi, orice s-ar spune, talentat, pare să fi exercitat o adevărată fascinaţie faţă de cei din jur. Marin Ioniţă nu pare să adere la teoriile care pun moartea tinerei speranţe pe seama unui complot al organelor de represiune.

Sunt, apoi, dintre colegii de generaţie, figuri precum Gheorghe Tomozei sau Florin Mugur. Relatarea destinului ingrat al acestor scriitori aflaţi într-o relaţie dificilă - şi nu uşoară nici cu cei din jur - este probabil partea cea mai reuşită a cărţii. Nu lipsesc portretele, mai detaliate sau mai sumare, ale altor scriitori: „lupii [pe atunci] tineri” Petru Dumitriu, Zaharia Stancu sau Marin Preda), consacraţii care navigau prin apele dificile ale deceniului al şaselea (Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu) sau „cele trei sirene” (Nina Cassian, Veronica Porumbacu şi Maria Banuş)  şi mulţi, mulţi colegi de generaţie pe care oboseşti să-i enumeri. Nu s-au neglijat nici relaţiile dintre sexe (aşa-numita „sublimă evadare”, iar Marin Ioniţă oferă un repertoriu cuprinzător al cuplurilor erotico-literare înjghebate mai mult sau mai puţin durabil între zidurile clădirii aflate în vecinătatea Ambasadei sovietice.

Aparatul anecdotic pus în mişcare este vast dar, din păcate, nu de prea multe ori inedit. Citim, de pildă, aceleaşi eterne poveşti despre prelegerile lui G. Călinescu în faţa amfiteatrelor ticsite, sau despre boierul Petru Dumitriu, ca să nu mai vorbim de faptul că relatările sunt adesea dezlânate, cuprinse de un fior liric nefiresc şi inadecvat. Bine ar fi spus Sadoveanu (altă anecdotă arhicunoscută) că „scriitorul există sau nu există, el nu poate fi fabricat”. Şi totuşi, ceva ajutor i se poate da scriitorului. La Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” Dumitriu preda ceea ce azi s-ar numi creative writing, o disciplină aflată în mare suferinţă la noi, admiţând că există.

Cu amputări masive, cu mai mult discernământ şi mai puţine zorzoane, din Fabrica de scriitori a lui Marin Ioniţă ar fi putut să iasă o carte bună. N-a fost să fie. La neajunsurile de mai sus se adaugă citatul aproximativ şi neglijent (nici măcar binecunoscuta sintagmă „miezul unui ev aprins” a lui Labiş nu este redată cum trebuie şi ajunge... miezul unui ev fierbinte), iar eroul din Enigma Otiliei se pomeneşte rebotezat... Stelică Raţiu, pentru a reda numai două din perlele care se pot pescui uşor la tot pasul. A ieşit o carte despre care optimistul va spune că e bine că a fost scrisă, chiar şi aşa, dar pe care pesimistul o va da la o parte supărat că n-a cheltuit banii pe ceva mai bun.

Corneliu Leu - O familie puternică

Dacă nu ar exista caseta editorială care să ne spună că a apărut la Editura Tineretului în 1963, romanul pentru copii O familie puternică de Corneliu Leu ar părea publicat cu vreo zece ani înainte, într-atât e de tributar realismului socialist ortodox al deceniului anterior. Timida liberalizare dejistă de la începutul anilor 1960 nu apucase să atingă creaţia acestui romancier, devenit de altfel stâlp propagandistic de nădejde al regimului Ceauşescu cu numai câţiva ani mai târziu. Dacă din toată literatura epocii ar supravieţui numai această carte şi tot ar fi de ajuns pentru a-i permite cititorului din viitor să-şi formeze o imagine concludentă asupra epocii. Sunt prezente toate locurile comune îndrăgite în perioada cu pricina, de la preeminenţa colectivului asupra individului până la legătura strânsă dintre pionieri, utemişti şi muncitori, de la obsesia pentru creşterea producţiei până la campaniile de colectare a fierului vechi ca supremă piatră de încercare a tineretului. Lipseşte, ce să-i faci, evocarea realizărilor sovietice în domeniul astronauticii.

Tropul care pare să stea la temelia întregii şandramale epice se bazează pe ambivalenţa conceptului de familie. Ar fi, mai întâi, familia biologică, reprezentată de neamul Samsudenilor, mineri din tată-n fiu (bunicul, Pavel, tatăl, Petru şi doi dintre fiii lui sunt mineri), apoi familia organizaţională (colectivul de muncitori din mină sau detaşamentul de pionieri din care face parte Costel, mezinul). Fără a face un exerciţiu de sociologie, la care de altfel nu ne pricepem, nu suntem departe de zisa lui Rică Venturiano: Familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare. Costel, probabil eroul principal al întâmplărilor din carte, e prins la intersecţia a două conflicte. Primul conflict îi implică pe cei ai casei, căci bătrânul Pavel, deşi pensionat, nu se poate împăca cu noua lui viaţă şi insistă să-şi continue activitatea pe post de dispecer de vagonete în mină, deşi e depăşit de situaţie. Neînţeles în primă instanţă de ai lui, proaspătul pensionar părăseşte noua locuinţă de la bloc a familiei şi se mută în vechea lui casă părăginită.  

Al doilea conflict, mai tare decât cel dintâi, se petrece în interiorul detaşamentului de pionieri pe care îl păstoreşte însuşi Costel. Prinsă în focul unei aprige întreceri cu un detaşament rival, gruparea riscă să iasă a doua la colectarea fierului vechi, o dramă de proporţii colosale. Costel ezită, ba chiar se rupe la un moment dat de colectiv, după care e confruntat cu o alegere demnă de o tragedie antică. Copiii găsiseră un vagonet dezafectat: ce să facă cu el, să-l recondiţioneze şi să-l pună la dispoziţia minerilor (pierzând competiţia pentru fierul vechi) sau să-l adauge la metalul deja strâns, surclasându-şi adversarii? Vor opta până la urmă pentru cea de a doua soluţie, care are avantajul că îi permite lui Costel să rezolve şi problema bunicului, oferindu-i un vagonet foarte necesar în producţie.

În cele din urmă, toţi ies învingători şi câştigă premiul cel mare, constând dintr-o excursie la Hunedoara, râvnită de parcă ar fi fost cel puţin un sejur în Las Vegas. Nici pomeneală de aşa ceva, deplasarea se face cu ocazia zilei de 1 Mai, pentru participarea la demonstraţia rituală. Nimic nou faţă de alte romane pentru tineret apărute în acei ani, poate doar ceva mai mult conformism. Aceiaşi pionieri silitori, aceiaşi instructori care îi îndrumă părinteşte, severi dar drepţi, aceeaşi aducere la ordine a oiţei temporar rătăcite de turmă. Pentru a ne face o idee asupra atmosferei, e oportun un scurt citat. La un moment dat naratorul omniscient cade în extaz în faţa valorilor colective şi ţine un mic discurs la persoana a II-a... impersonală:

  

Ce bine-i în mijlocul grupei tale! Cât de sigur şi liniştit te simţi, ce uşor te pricep ceilalţi! Cum să nu te priceapă, dacă acţiunile lor sunt şi acţiunile tale, dacă întâmplările prin care trec ei sunt întâmplările prin care treci şi tu! Şi cum să nu fii liniştit când ştii că efortul nu-i numai al tău, ci al tuturor celor din jur, când ştii că de te vei opri tu o clipă ca să respiri sau ca să te odihneşti ceilalţi vor duce treaba înainte, iar întreruperea nu se va simţi! Cât de încrezător te simţi în mijlocul grupei tale! Ideile – dacă le ai – de unul singur nu poţi să-ţi dai seama cât sunt de bune, pe când aici se discută, se lămuresc. Le descoperă unul o parte greşită, le remarcă altul o calitate, vine altul cu o idee care o completează pe a ta şi astfel ele capătă forma cea mai bună, iar tu ai certitudinea că nu vei greşi punându-le în aplicare.

După asta cred că nu mai e nimic de spus. 

Volumul este ilustrat de Pavlin Nazarie.

☺☺☺Arnon Grunberg - Istoria calviţiei mele

Nu credeam ca dincolo de înrudirea semantică a doi termeni din titlu să mai existe şi alte legături între Istoria calviţiei mele a olandezului Arnon Grunberg (Humanitas, 2007) şi Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, dar se pare că înrudirile depăşesc o simplă coincidenţă lexicală. Asta poate şi pentru că, deşi ne anunţă emfatic încă de la început că urmează povestea cheliei lui, adolescentul vienez Marek van der Jagt, protagonistul şi naratorul din roman, îşi umple paginile cu multe alte lucruri, pentru a expedia subiectul în câteva paragrafe înspre final. Este, să recunoaştem, un procedeu eficient, chiar dacă nu din cale-afară de original, de a capta interesul cititorului.

Adevărat este şi că degeaba captezi acest interes dacă nu reuşeşti să-l şi ţii treaz, dar lui Grunberg îi iese în cea mai mare parte a timpului. El creează un erou nevrotic şi anxios, cu sensibilitate pretins artistică (Marek scrie poezii, dar subiectul e tratat mai degrabă în cheie ironică) pe care îl urmăreşte în drumurile sale prin Viena, în căutarea a ceea ce chiar el numeşte amour fou şi care nu-i decât un nume deşucheat pentru febra descoperirii sexualităţii. Marek ar putea fi încadrat la repezeala în categoria tinerilor care au probleme acasă. Rămas orfan, căci mama lui moare într-un accident montan destul de ciudat, el trăieşte într-o familie bine aranjată financiar. Tatăl lui (Fer) s-a recăsătorit cu Eleonore, ea însăşi multiplă văduvă, autoare de cărţi motivaţionale, iar cei doi fraţi, Daniel şi Pavel, sunt primul dirijor de succes, iar cel de al doilea, mahăr financiar la Banca Mondială.

Este o familie disfuncţională, în care relaţiile sunt reci şi formale, iar lipsa de comunicare e aproape completă, dovadă numeroasele dialoguri care amintesc de piesele lui Ionesco, semn că legătura de care pomeneam la începutul postării pare mai profundă:

Într-o zi de Paşti, la micul dejun, mama a întrebat odată:

– Câţi copii am?

– Trei, am spus eu.

Uitându-se fix la pască, tata a spus:

– De la an la an, pasca-i tot mai gustoasă.

– Nu, a spus mama, am patru. Unde este al patrulea?

Tata a spus:

– Nu trebuie să-i acordaţi prea multă atenţie mamei. Îi dăunează sănătăţii. Faceţi-vă că nu-i aici.

Căutând acel amour fou inaccesibil, Marek are parte de dezamăgiri dureroase, iar episodul abordării celor două fete din Luxemburg, Milena şi Andreea subliniază eşecul şi lipsa de perspective, mai ales că el coincide cu o descoperire dureroasă, aceea că penisul personajului este absurd de mic. De aici o întreagă cavalcadă de reflecţii şi acţiuni care de care mai caraghioase văzute din exterior, precum vizita la chirurgul estetician sau sesiunile cu psihanalistul Hirschfeld. Suntem doar la Viena şi e un clişeu de bon ton, dar fapt e că Marek e un suflet profund tulburat, care nu poate comunica în realitate cu nimeni şi care nu fusese, pare-se, străin de accidentul mamei sale. Chelia i-o va provoca un leac homeopatic pe care îl luase pentru mărirea membrului bărbătesc, dar detaliul e mai degrabă derizoriu.

Ajuns student (la Filozofie, desigur) îţi continuă itinerariul neadecvării. Femeile cu care are de a face, fie că e vorba de misterioasa Mia, care îi aduce un geamantan cu haine ale mamei lui) sau de Trude, mama unui invalid pe care îl meditează sau de domnişoara Oertel, sunt toate mult mai în vârstă decât el. Inadecvarea e completă, de amour fou, nici pomeneală, decât ca leitmotiv ironic al eşecului. Relatarea, sumbră şi mai degrabă austeră, conturată de un romancier nordic care scrie despre un spaţiu germanic, e cât se poate de adecvată, dar ar putea deveni plictisitoare dacă nu ar exista ruperile de ritm prilejuite de remarcile sarcastice ale naratorului. Istoria calviţiei mele este un roman despre care cu greu ai putea spune că îl citeşti cu plăcere şi e, cu toate astea, o carte bună, de parcă ar fi colaborat la ea Ionesco şi Will Self.

☺☺☺ Liliana Corobca - Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România

Oricât de odioasă ar fi cenzura din epocile trecute, numai ipocriţii n-ar recunoaşte că ea exercită o anumită fascinaţie asupra celor de azi. La mijloc e poate acelaşi mecanism care îi face mai atrăgători pe eroii negativi în comparaţie cu personajele fără pată. Şi cum la noi există o solidă tradiţie în domeniu, venită într-o anumită măsură tocmai din edenicul coridor interbelic, nu e de mirare că sinteza Lilianei Corobca, intitulată Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) bate spre 500 de pagini. Perioada acoperită de lucrare este cea cuprinsă între 1944, momentul imediat ulterior intrării în ţară al trupelor sovietice, şi sfârşitul lui 1989, de la zilele Cenzurii Centrale Militare din ultimele luni de război şi până la zilele de aur ale tovarăşilor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru a pomeni două din instituţiile prin care se efectua controlul materialelor scrise. Miezul, partea cea mai consistentă, îi este însă dedicat instituţiei care a întruchipat peste două decenii însăşi ideea de cenzură la noi, celebrul în epocă DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor). Aceasta a fost desfiinţată în mod demonstrativ de către Ceauşescu în 1977, moment în care propaganda oficială a trâmbiţat desfiinţarea cenzurii. În realitate aveau loc un simplu transfer al centrului de greutate mai aproape de „firul ierbii”, de instituţiile editoriale, şi o creştere a rolului autocenzurii, precum şi o creştere a frecvenţei așa-ziselor „şopârle”, procedee esopice prin care autorii strecurau în texte adevăruri neconvenabile.

Studiul Lilianei Corobca are un caracter pronunţat comparativ, căci ea se referă în permanență la instituţii ale cenzurii din ţările „frăţeşti”, mai ales Glavlit-ul sovietic, cu care autoarea pare mai bine familiarizată. Din punctul de vedere al diacroniei domeniului, sunt surprinse numeroasele etape traversate de caracterul represiv al cenzurii, un Argus vigilent care începe prin a epura bibliotecile în deceniul al cincilea al secolului trecut şi purcede fie la distrugerea, fie la trecerea la index (fondul special) a tipăriturilor neconvenabile, pentru a culmina cu vânarea celor mai mărunte pasaje care ar fi contrazis – Doamne fereşte – linia oficială sau ar fi supărat marele vecin de la Răsărit. Este bine surprins caracterul adeseori arbitrar şi de-a binelea absurd al cenzurii. Pentru a lua, aproape la întâmplare, un exemplu dintr-o mie, provenit din perioada de început, să pomenim retragerea din circulaţie în 1945 a unor traduceri din Rebreanu (inclusiv Pădurea spânzuraţilor) pe motiv de caracter profascist.

Instituţiile trăiesc prin oameni, iar cenzura nu face excepţie. La noi ei au purtat, cel puţin în perioada de glorie, numele eufemistic de „lectori” şi se numărau cu sutele, ceea ce dădea DGPT-ului aspectul unui mamut birocratic. Numeroase pagini ale lucrării sunt consacrate manierei de lucru a lectorilor, care nu aveau nici ei o viaţă prea uşoară, fiind în permanenţă criticaţi ca ba nu sunt destul de vigilenţi, ba că nu au un nivel politic suficient de ridicat, ba că îşi fac treaba neglijent şi lasă să treacă prea uşor unele lucrări. De partea cealaltă se aflau, bineînţeles, autorii. Ei par să se fi resemnat, împăcându-se cu ideea atotputerniciei cenzurii şi impunându-şi o autocenzură din ce în ce mai intensă. Iată un citat relevant pentru relaţie de simbioză instalată între mulţi dintre lectori şi autorii textelor:

Cine merge în arhiva cenzurii să caute fie opere anticomuniste, fie articole din presă cu critici vehemente la adresa sistemului, va rămâne decepţionat. De obicei, cărţile ajunse la instituţia cenzurii erau deja cenzurate; în majoritatea cazurilor, nu aveau nimic subversiv sau „epurabil”. Cenzorii au ajuns, cu timpul, nişte sperietori simbolice atât pentru autori, cât şi pentru redactori şi, ca să îşi merite banii primiţi, că să-şi motiveze activitatea, tăiau câte ceva, pro forma, din materialele primite, fără ca greşelile descoperite de ei să constituie un pericol sau să afecteze cu adevărat interesele naţionale ori politice ale statului.

Ar fi fost interesant de ştiut în ce măsură situaţia diferea în această privinţă de cea din celelalte ţări comuniste.

Liliana Corobca a acoperit un material vast, deşi încă nu în totalitate accesibil specialiștilor, chiar la aproape 25 de ani de la căderea vechiului regim. Autoarea a făcut, în ansamblu, o treabă mai mult decât onorabilă, ţinând cont de marele efort de sinteză reclamat de tema aleasă. Exemplele sunt inspirat selectate, iar comentariile, pertinente. M-a surprins să văd că nu e citată nici măcar o dată cartea lui Ioan Lăcustă, Cenzura veghează, care ar fi putut ajuta la punerea în context a cenzurii din anii 1940. De asemenea, textul conţine (mult) prea multe greşeli de tipar, exprimări rebarbative, barbarisme chiar, evitabile dacă redactorul şi-ar fi dat silinţa. Există şi o serie de inconsecvenţe, provenite poate din insuficienta corelare a surselor citate. De pildă, cu referire la celebra antologie Poezia română modernă a lui N. Manolescu (1968) ni se spune iniţial că întregul tiraj a fost dat la topit. Inexact desigur, căci am chiar eu un exemplar din carte, dintr-un stoc ţinut într-un depozit vreme de peste două decenii şi scos pe piaţă în anii 1990. Ulterior ni se spune că tirajul a fost doar retras din librării ca urmare a unei reclamaţii la Ceauşescu. E ciudat şi termenul de „literatură” din titlu, care poate lăsa impresia că se va face referire la beletristică; or în carte găsim si exemple de lucrări neartistice supuse cenzurii. O accepţiune lato sensu a termenului de literatură asupra căreia ar fi meritat insistat. Trecând peste asemenea insatisfacţii, Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România este o lectură interesantă, pasionantă pe alocuri, care nu te face să-ţi pară rău pentru timpul pe care i l-ai alocat.

Don Giovanni nu cântă niciodată despre sine

Ultimul volum al filozofului englez Bernard Williams, apărut postum în 2006, este intitulat On Opera, dovadă a pasiunii persistente a acestui meloman. Câteva capitole sunt consacrate creaţiei de operă a lui Mozart, iar unul din ele, lui Don Giovanni. Nu lipsesc observaţiile interesante referitoare la structura şi motivele operei care o disting de surorile ei (Nunta lui Figaro sau Così fan tutte. Să mai zică cineva că în operă complexitatea începe cu Wagner (traducerea mea):

Probabil că resursa individuală cea mai puternică a operei ca formă dramatică este reprezentată de capacitatea de a utiliza mijloacele muzicale nu numai pentru a face să progreseze acţiunea în timp, ci şi pentru a o aprofunda. Ea implică o relaţie complexă între timpul real şi cel dramatic; în vreme ce în teatru timpul trece, orchestra şi cântăreţii desfăşoară o succesiune care nu reprezintă o succesiune, sau cel puţin nu o succesiune de evenimente, ci o altă dimensiune a acţiunii, adesea o stare de spirit, o atitudine, o dispoziţie sau o motivaţie. [...]

În comediile lui Mozart şi Da Ponte, această resursă era dezvoltată pe numeroase căi variate şi foarte subtile. Ea era folosită pentru a distinge între ele personajele; mai mult decât atât, ea este desfăşurată în mod diferit în diversele opere, iar acest lucru contribuie în mod semnificativ la atmosferele lor distincte. În Nunta lui Figaro, fiecare personaj principal are cel puţin o arie autorevelatoare, iar ariile diferă între ele nu numai prin ceea ce spun şi prin caracterul lor muzical, ci şi prin ocazia cu care sunt cântate. Atât Figaro, cât şi contele izbucnesc în declaraţii ale sentimentelor lor ca reacţie la evenimente imediate, dar contesa nu are nevoie de un prilej special, iar atunci când o vedem prima oară, ea este plină de nostalgie şi regret. În Don Giovanni este important faptul că, în vreme ce alte personaje cântă despre ele însele, Giovanni nu face niciodată acest lucru. El este acţiune pură, iar lipsa oricărei piese care să reveleze mai multe despre el ne lasă cu senzaţia foarte potrivită că nu e nimic de revelat; semnificaţia lui se află în lucruri precum vitalitatea pe care el, în muzica lui, o transmite tuturor celorlalţi. Così fan tutte foloseşte, pentru efectul de contrast, declaraţii ale aceloraşi personaje în diferite momente ale acţiunii. Opera creează impresia remarcabilă că ariile convenţionale elaborate din primul act reprezintă spectacole publice care se petrec în timp real, în vreme ce exprimarea ulterioară a sentimentelor în cadrul lucrării, în mod special la Fiordiligi, vine dintr-o lume interioară; exact din acest motiv, atunci când tenorul i întrerupe cea mai pasionată bucată, Fra gli amplessi, se lasă impresia că el n-a pătruns numai în cântecul ei, ci şi în viaţă.

În imagine, o scenă din montarea cu Don Giovanni de la Teatro alla Scala (2011), dirijor Daniel Barenboim (de aici).

☺☺Lavinia Bălulescu - La mine-n cap

Dacă n-ai şti că e vorba de beletristică şi dacă n-ai citi pagini de text meşteşugit, de vădită literaturitate, ai putea crede că La mine-n cap de Lavinia Bălulescu (Cartea Românească, 2013) e o lucrare de ştiinţă popularizată de genul cărţuliilor cu Tică şi Rică de acum o jumătate de veac.  E o aserţiune care i-ar putea surprinde pe mulţi, dar ceva, ceva adevăr tot se află în ea, de vreme ce romanul pare să se vrea o ilustrare a teoriilor fizice privind universurile paralele sau lumile posibile (cu care sunt obişnuiţi mai ales cunoscătorii logicii modale). De altfel o analiză statistică sumară a lexicului folosit ar indica o recurenţă obositoare a unor sintagme de tipul „lume/realitate paralelă”, ca şi cum romanciera n-ar avea încredere că cititorul o să priceapă ideea de bază aşa că mai bine îi spune ea, prin intermediul personajelor, cum stă treaba.

Dacă nu punem la socoteală bunicul (apariţie meteorică în timpul glisării retrograde pe axa temporală), personajele ar fi în număr de trei: Aprilie, o femeie niţel sărită de treizeci, Tudor, bărbatul iubit („bărbatul vieţii”) şi un fel de alter ego al lui Aprilie, femeia de pe tavan. Aceasta din urmă e o apariţie halucinantă ce pare fructul exclusiv al minţii (schizofrenice?) a lui Aprilie, care trăieşte într-o lume realitate paralelă, desigur, şi cu care mai face, în special spre sfârşit, schimb de roluri şi preia iniţiativa narativă. Abstracţie făcând de aceste artificii şi nezăbovind asupra divagaţiilor, relatarea lui Aprilie conturează melodrama banală a femeii îndrăgostire lulea şi căreia bărbatul iubit nu îi răspunde pe măsură:

Urlă să închid uşile, să îi dau căciula, să sting lumina mare şi să mă duc în altă cameră pentru că nu mă mai vrea în jurul lui. Trebuie să se uite la un meci de fotbal, să asculte muzică şi nu are chef să mă mai audă pe mine văicărindu-mă la infinit. I se face foame.

 „El” săracu’ nu ar fi de fapt un om rău şi ar ţine în felul lui la „ea”, dar în felul lui limitat de sexul căruia îi aparţine. Iată o grilă de lectură de coloratură uşor feministă în variantă soft-gospodărească. Desigur, „el” ar putea răspunde, dacă l-ar întreba cineva, ceea ce nu e cazul, căci nu are un corespondent care să umble pe tavan sau măcar să se târască pe podea, că „ea” e prea posesivă, prea crampon, prea sufocantă. Dar să nu deschidem cutia Pandorei a relaţiilor dintre sexe.

Se prea poate ca cititoarele să aprecieze mai mult romanul Laviniei Bălulescu, mai ales când vine vorba de redarea acelor trăiri speciale şi specifice lor şi pe care bărbaţii le intuiesc mai greu. Trecând la partea literară, viziunile halucinatorii se împletesc cu cele onirice, cu relatări de vise, plicticoase ca mai toate povestirile de acest gen, cu viziuni de o senzualitate intensă şi cu idei suicidare. Sunt, toate, „la ea-n cap”? Nici nu prea contează, dar păcat de verbozitatea etalată pentru a obţine un efect îndoielnic:

Mergeam pe stradă şi nimeni nu ştia nimic, iar eu aveam o febră nebună, dacă puneam pe cineva să-mi pună mâna pe frunte, nu se simţea nimic. La mine-n cap, însă, era furtună. Eram pierdută, se dusese totul dracului, mă sunau ai mei să îmi spună una-alta şi eu nu ştiam cum să le explic că de fapt viaţa mea e gata. Suntem bătrâni la noi în cap şi în afară, vezi? Asta e problema. Că m-am holbat la mine în oglindă, mi se lăsaseră ţâţele, bă, deci mi s-au lăsat ţâţele, dar cine observase până atunci? Mă gândisem mereu la mine ca la o slăbănoagă cu ţâţe mici şi atunci, când m-am uitat la mine, mi-am dat seama că nu mai sunt de mult timp aşa. Cum să te prezinţi în faţa unui alt bărbat în halul ăsta? Cum să încerci să explici totul, de la început, să povesteşti aceleaşi căcaturi, eu sunt ics, m-am născut acolo, ai mei au lucrat nu ştiu unde, e ok la noi acasă, cea mai mişto chestie care mi s-a întâmplat, cea mai mare porcărie, bla bla bla, am o mătuşă care a murit de cancer, mă tem să nu mor şi eu tot aşa, mănânc mulţi covrigei, după ce m-am operat de apendicită nu ştiu ce, nu ştiu cum, mă trezesc dimineaţa şi fumez trei ţigări pe inima goală, mi-e frică de dentist, cât port la picior, unde mă duc vara, unde mă duc iarna, etc, etc. Ce nebunie.

Plasticitatea unor imagini izolate nu prea reuşeşte să salveze ansamblul. La mine-n cap pare o invitaţie degajată la descoperirea unor lumi interioare mai greu accesibile, dar mă tem că aşa cum e făcută şansele ca ea să-şi atingă obiectivul sunt destul de modeste.

Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I

Autor, după decenii, al unei istorii a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Iuliu Raţiu (1939-2009) a activat iniţial ca practician al domeniului, publicând în 1962 la Editura Tineretului volumul Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I. E o carte din bogata colecţie de lucrări educative pentru adolescenţi apărute în primele două decenii ale regimului comunist, puternic grevate de accente ideologice şi care ilustrează fără multe ocolişuri obsesiile epocii. Suntem la cinci ani de la primul zbor cosmic (al lui Iuri Gagarin), punct marcat de sovietici în meciul cu Occidentul, iar succesul marelui prieten estic continuă să reverbereze şi la noi. Nu e de mirare că Dodu Dogaru, un puşti din clasa a şaptea, ţine în casă, în semn de veneraţie, fotografia lui Iuri. Organizându-se un (select) bal mascat la Palatul Pionierilor, Dodu şi colegul său Gică merg în costume de cosmonaut fiind convinşi că au să uimească pe toată lumea.

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu ca de la bal, căci băieţii se fac de râs atunci când juriul le adresează întrebări din domeniul... astronomiei. Noroc cu hazardul (al cărui rol în viaţa ar fi doar cu greu recunoscut de romancierii realist-socialiști), care îi duce pe eroi la Observatorul astronomic de pe B-dul Ana Ipătescu (vechiul nume al lui bulevardului Lascăr Catargiu de azi). Acolo au ocazia să privească universul la telescop şi îşi descoperă pasiunea pentru studiul universului. De aici şi până la dorinţa de a construi o mică rachetă nu sunt decât câţiva paşi, parcurşi la iuţeală. Puţini sunt mai aprinşi în trăirile lor decât entuziaştii de dată recentă. Pentru Dodu construcţia aeronavelor devine o adevărată obsesie, alimentată, e adevărat, şi de tatăl lui, maistrul Ion Dogaru, care îi dăruieşte o carte groasă despre rachete şi îi ţine un discurs pe linie, nu cumva să uite cititorul despre ce e vorba:

Şi eu am fost educat la vremea mea de U.T.C. şi de partid cu lozinca „Luptă! Năzuieşte!” Am fost un ucenic sârguincios. Ca mine au fost mulţi, şi iată lupta noastră, năzuinţa noastră, se numeşte azi socialism. Tu vei trăi în comunism. Acum alături de lozinca „Luptă!” trebuie pusă alta. Care-i aceea? Da! Am găsit-o: „Îndrăzneşte!”

Toate bune şi frumoase, dar în focul studiului pentru construirea rachetei Dodu încalcă principiul sacrosanct al integrării în colectivitate, devine individualist, ba chiar îşi neglijează obligaţiile şcolare şi ia un trei tocmai la chimie, disciplină esenţială pentru studiul carburanţilor pentru navele cosmice. Noroc că elevul nu e de capul lui. Intervin cu hotărâre preşedinta detaşamentului de pionieri şi premianta clasei (Daniela, o fetiţă pentru care Dodu are un discret crush) şi instructorul de pionieri Mitică Vasilescu, dintr-a X-a, un adolescent cu preocupări poetice, dar cu picioarele pe pământ în materie de principii estetice sănătoase:

Depinde cum vezi tu lucrurile, Daniela. De altfel de asta te şi căutam. Tovarăşul profesor Constantinescu spunea – şi eu sunt de părerea lui – că poezia, ca şi teoria, cum spui tu, prinde viaţă cu adevărat numai dacă are legătură cu patria.

Desigur că până la urmă iţele se descâlcesc. Dodu îşi recunoaşte erorile. Lansarea primei lui rachete e un rateu. Abia cu cea de a doua, Excelsior I, va avea succes. E drept însă că aceasta nu mai e rodul unui efort individual, ci mai degrabă fructul entuziasmului mai multor elevi, în cadrul cercului ştiinţific. Până atunci activitatea cercului fusese ca poezia proastă, adică ruptă de realitate, prea teoretică. Noroc cu racheta.

Fact checking

Dacă în materie de orientare ideologică Uluitorul zbor al rachetei Excelsior I e ireproşabil, în materie de chimie lucrurile stau mult mai prost, dovadă că redactorii vremii nu excelau în cunoştinţe de specialitate. De exemplu, formula alcoolului etilic ar fi CH₅OH în loc de C₂H₅OH, iar „combustibilul” rachetei ar fi fost alcătuit din C₂H₁₂O₆. Desigur că e vorba de „carburant”, iar o formulă chimică precum cea anterioară nu are cum să existe.

Volumul este ilustrat de Ecaterina Draganovici.

☺☺ Dumitru Crudu - Un american la Chişinău

Dacă nu ştim ce căuta, vorba lui Caragiale, neamţul în Bulgaria, americanul care vizitează Chişinăul în romanul lui Dumitru Crudu (Casa de pariuri literare, 2013) nu are obiective mult mai limpezi. Şi, la urma urmei, aflăm că nici nu prea are mare importanţă, căci Martin nu e decât un element accesoriu, o entitate exotică introdusă în tablou numai pentru a tulbura apele şi a provoca reacţiile celorlalte personaje. Stratagemă într-un fel behavioristă, la care răspunde fiecare cum poate, de la eroul principal, basarabeanul Anton Şleahtiţchi şi până la ultimul poliţist de la graniţa cu ţara vecină. E limpede că pe autor l-a interesat mai mult Anton, tânăr ziarist originar din Republica Moldova, om cu aspiraţii literare şi care îşi câştigă existenţa la un ziar local în anii vitregi din ultimul deceniu al secolului trecut. Omul e băgat, vorba unui personaj mărunt, în „borşul literaţilor”, adică în ţesătura umană deasă şi cu accente boeme în care sunt prinşi şi alţi eroi, precum marele său rival în ale poeziei şi ale femeilor Sandu Pleşea, redactorii de la ziar sau profesorii de la Filologia braşoveană.  

Anton e construit pe tipicul mai degrabă cinematografic al insului care face ce face şi dă de bucluc, în dragoste (Lora, iubita din prima parte a cărţii, e o mare decepţie şi fuge cu diverşi alţii), în treburile financiare sau în activitatea la redacţie. Când îl cauţi, e ba bătut de un conaţional mafiot, ba jefuit, ba cu pantofii furaţi, ba cu paşaportul rătăcit, ba vomită conştiincios în urma unei beţii care nu avea cum să lipsească din canonul basarabenesc. Aspirantul la glorie literară face o călătorie de pomină pe ruta Braşov-Chişinău, unde îl însoţeşte pe sus-pomenitul american, sarea şi piperul întregii situaţii constituind-o faptul că niciunul din ei nu vorbeşte limba celuilalt. Incomunicarea lingvistică e o sursă de tensiune comică relativ previzibilă, iar statutul incert al lui Martin (care e prezentat când ca turist imbecil, când ca băiat de bani gata, fiu al unui proprietar de mare restaurant din Chicago, când, pur şi simplu, ca poet) nu face decât să sporească confuzia unei brambureli de mai mare dragul.

Romanul lui Dumitru Crudu pare adesea conceput ca satiră la adresa conaţionalilor din Republica Moldova aflaţi în România sau chiar la ei acasă. Cartea abundă în detalii politice, istorice şi geografice pe care e posibil să le guste cunoscătorii realităţilor moldoveneşti. Cititorul laic din România, ageamiu în această privinţă sau neiniţiat în rivalităţile locale braşovene, are toate şansele să rămână încurcat şi să sfârşească prin a se plictisi de-a binelea. Acelaşi efect îl pot avea şi lungile conversaţii, purtate pe pagini întregi de text, între personaje care vorbesc un dialect aproape incomprehensibil celor de la vest de Prut. E limpede efortul autorului de a face din (ne)comunicarea verbală una din temele cărţii, însă între bunele intenţii şi realizare rămâne uneori o distanţă apreciabilă.

Şi dacă mai era nevoie de un element de confuzie suplimentar, dai peste greşeli de tipar la tot pasul, performanţa supremă fiind atinsă pe o pagină unde pe şeful lui Anton de la ziar îl cheamă ba Alghi, ba Algi. Multe din dialogurile purtate de personaje sunt nefireşti, ca şi cum autorul ar oscila între registre lingvistice fără a reuşi să-l găsească pe cel adecvat. Carte scrisă nu fără umor (adesea unul amar), Un american la Chişinău îi lasă din păcate cititorului o senzaţie de lucru făcut de mântuială sau de intenţii bune neduse la capăt. Dar cine ştie... romanul lasă la sfârşit o uşă deschisă spre un eventual sequel, căci Martin dispare la Chişinău iar Anton trebuie să plece să-l caute, desigur fără să ştie englezeşte, după cum nici americanul nu ştie etc. etc. etc.

Bere şi cârnaţi la Bayreuther Festspielhaus

În The Proud Tower (titlul românesc Trufaşa citadelă) Barbara W. Tuchman aruncă o privire cuprinzătoare asupra celor două decenii care au precedat Primul Război Mondial, de la declanşarea căruia se împlineşte un secol în vara aceasta. În plină perioadă belle époque, se pare că Festivalul de la Bayreuth intrase într-o fază de decădere, diagnosticată ca atare de muzicieni de mare viitor, precum finlandezul Sibelius sau englezul Thomas Beecham, ulterior dirijor renumit (traducere de Mihai Livescu):

După moartea lui Wagner, sezonul muzical de la Bayreuth se desfăşura într-o atmosferă apăsătoare de veneraţie obligatorie. Trăsura care-l ducea pe vizitator la Festspielhaus etala o bucată de carton ţintuită deasupra scaunului şi pe care era scris cuvântul „istoric”, ca să arate că maestrul se aşezase şi el acolo. Reprezentaţiile începeau cu o rafală de sunete de trompetă, de parcă s-ar fi dat ordin ascultătorilor să se pregătească de rugăciune. În pauze se consuma[u] bere şi cârnaţi, operaţie urmată de o altă rafală de trompete. După actul al doilea urmau alţi cârnați, alte halbe de bere şi alte sunete de trompetă, lucru care se repeta şi după actul al treilea. Credincioşii absorbeau operele maestrului „ca şi când ar fi primit sfânta împărtăşanie”, povestea tânărul Sibelius, care venise la Bayreuth in 1894, dornic să trăiască un mare eveniment şi care nu ştia cum să plece mai repede. În 1899, când Thomas Beecham, în vârstă de 20 de ani, a venit şi el acolo, a constatat că in cultul lui Wagner se produsese o fisură. Nemulţumiţii susţineau că festivalul decade, criticau influenţa exercitată de Frau Cosima, văduva lui Wagner, şi cereau cu vehemenţă înlocuirea fiului el, Siegfried, din funcţia de director. Afirmau că acesta este un conducător slab şi prost inspirat, că artiştii sunt de calitate mediocră, iar reprezentaţiile de duzină, în timp ce grupul devotat faţă de „Wahnfried”, casa lui Wagner, îi învinuia că sunt intriganţi şi geloşi.

Heralzii care interpretează la trompetă leitmotive din opera care se interpretează în seara respectivă sunt prezenţi şi în zilele noastre. Cât despre cârnaţi şi bere... publicul simandicos îşi permite trataţii mult mai rafinate.