☺☺ Mihai Zamfir - Educaţie târzie

Titlul masivului roman Educaţie târzie al lui Mihai Zamfir (Cartea Românească, ediţia a doua, 2008) trimite, la prima vedere, la Educaţia sentimentală a lui Flaubert, dar subiectul este niţel pe dos. Să vedem mai îndeaproape despre ce e vorba. La Flaubert avem de a face cu dragostea unui tânăr (Frederic Moreau) pentru o femeie mai în vârstă (Marie Arnoux), totul pe fondul agitaţiei revoluţionare de la paş'opt. În cartea lui Mihai Zamfir, protagonistul, Alexandru (Sandi) Şerban, nu mai e tânăr (are vreo 45 de ani), e, vorba ceea, intelectual rafinat, specialist în arta epocii baroce, ajuns în urma evenimentelor din decembrie 1989 director al unui muzeu de artă. Sandi e om aşezat, e căsătorit din studenţie cu Silvia, are un băiat, Sorin, care stă să termine Medicina şi locuieşte într-o casă veche şi aşezată din cartierul Silvestru, construită de bunicul lui. La femme fatale Marie Arnoux este Cora Stîngaciu, abia trecută de 30 de ani, divorţată, cu un copil, şi pe care Sandi o cunoaşte participând la demonstraţia-maraton din Piaţa Universităţii.


Începută ca o idilă nevinovată şi - vezi bine - cimentată de convingeri politice comune, relaţia dintre Sandi şi Cora nu rămâne mult timp la stadiul platonic şi evoluează rapid către o relaţie amoroasă. Alexandru Şerban este însă, esenţialmente, un individ onest, care nu se poate ascunde multă vreme de Silvia. În urma unei discuţii lămuritoare, Sandi părăseşte confortabilul domiciliu conjugal din Silvestru şi se mută în modestul apartament al Corei, pe care aceasta îl împarte cu Mihăiţă, băieţelul ei de zece ani. Dacă geografia paradisului locativ pierdut (cartierul Silvestru) e minuţios evocată, cu emoţie greu reţinută ori de câte ori de vorba de vechiul Bucureşti, altfel stau lucrurile când vine vorba de noua casă a lui Sandi, căci blocul în care locuieşte Cora e amplasat într-unul din zecile de cartiere muncitoreşti ale capitalei, căruia autorul nu simte nevoia să-i zică altfel decât Cartierul Depărtat. Iată un fragment în care noua viaţă la bloc, amorfă şi entropică, e pusă în contrast cu existenţa tihnită din vechiul cartier :

Liniştea nu vine nici la ore târzii. De când te-ai mutat în Cartierul Depărtat, dormi puţin, doar câteva ore, şase dimineaţa te găseşte lucid. [...] Pe strada Silvestru, noaptea te cufunda într-o linişte de vară, întreruptă când şi când de lătratul unui câine sau de uruitul unui tramvai de pe Calea Moşilor.

Depărtat, într-adevăr, cartierul Corei de elegantul cartier Silvestru. (În)depărtaţi se dovedesc însă finalmente şi cei doi amanţi. În ciuda intensităţii relaţiei erotice şi chiar a unei legături umane care trece uneori de dimensiunea pur carnală, Sandi şi Cora sunt mult prea diferiţi pentru a putea alcătui un cuplu viabil. Mihai Zamfir se tot străduieşte să ne explice că cei doi amorezi sunt de-a dreptul apă şi ulei când e vorba de tot felul de valori culturale, desigur. Iată cum reacţionează Sandi când Cora îl pune să asculte altceva decât muzica clasică cu care e învăţat:

- Îţi place?
- Mă rog, oarecum... nu sunt obişnuit cu aşa ceva.
- Ai să te obişnuieşti.
- Mă îndoiesc.
[...] Ferească Dumnezeu să ajung vreodată acolo! Biata fetiţă, trăieşte în altă lume şi crede că prostia asta e muzică.

Altă lume, într-adevăr - lumea distinsului specialist în baroc nu se potriveşte cu cea a tinerei de la bloc, cu toată aparenta potrivire la pat. Faliile dintre Sandi şi Cora sunt amplificate de ecourile trecutului. Cora fusese căsătorită cu Mihai Stîngaciu, un actor de duzină, individ lipsit de scrupule, trecător şi el prin Piaţa Universităţii, care începe să-l şantajeze pe Sandi mizând pe vulnerabilitatea reprezentată de Mihăiţă. Figura sinistră a actorului e schiţată din linii destul de groase:

- Nu mă credeţi? se avântă Stîngaciu cu voce înaltă. Vă dau cuvântul meu de om care a stat 53 de zile, seară de seară, în Piaţa Universităţii.

Stîngaciu va sfârşi prin a-l înjunghia pe Sandi pentru a-l jefui de banii pe care acesta îi retrăsese de la bancă pentru a pleca în Canada, unde urma să ţină trei luni cursuri la o universitate. Sandi scapă cu viaţă, e internat în spital şi e îngrijit cu devotament de Penelopa Silvia, care continuase să-l aştepte fidelă. Relaţia cu Cora se dizolvă, dar seducătoarea din Cartierul Depărtat va continua să populeze visele istoricului de artă.

Educaţie târzie e un roman scris aproape în totalitate la persoana a II-a, tu-ul implicit fiind Alexandru Şerban, pe care autorul pare a-l urma pas cu pas. E o opţiune narativă desigur foarte marcată sintactic şi care riscă să îl obosească pe cititor. Tot ce nu e văzut prin ochii lui Sandi, alături de dialoguri, e la persoana a III-a. E un fel de tehnică a basoreliefului, în genul celei despre care vorbeşte Vianu în Arta prozatorilor români. Cititorul se mai confruntă şi cu o doză de didacticism de care Mihai Zamfir nu face economie când e vorba să fundamenteze acţiunile eroului principal sau să evoce atmosfera frământată de acum 20 de ani. Reflex de profesor? Autorul e cunoscut pentru activitatea lui academică - ca prozator, el stăpâneşte bine fraza, dar rigiditatea şi tendinţa de exercitare prea frecventă a tiraniei auctoriale sunt doar două din punctele şubrede ale romanului.