☺☺☺ Ciprian Şiulea - Retori, simulacre, impostori. Cultură şi ideologii în România

Mai vechea şi mai puţin discutata carte a lui Ciprian Şiulea - Retori, simulacre, impostori. Cultură şi ideologii în România (Compania, 2003) a prefigurat, se pare, scandalul iscat odată cu apariţia lucrării Boierii minţii a lui Sorin Adam Matei, despre care am avut ocazia să scriu mai demult aici. Cartea (al cărei titlu trimite, evident, la cunoscutul studiu al lui Maiorescu Oratori, retori şi limbuţi) e o culegere de eseuri pe teme care nu par legate între ele, ceea ce îl poate descumpăni pe cititor. Adevărat e şi că, anticipând parcă un asemenea reproş, autorul îşi începe cartea cu o Introducere în care explică ce şi cum cu volumul acesta. Pe scurt (şi simplificând, desigur, lucrurile), ar fi vorba de „relaţia tensionată şi adesea nefericită pe care ideologiile - atât cele consacrate, cât şi cele de dată mai recentă - au întreţinut-o cu cultura română“. Hmmm... germenii subversiunii plutesc deja în aer. Iar dacă la asta adaug şi faptul autorul anunţă şi că una din temele majore este „imensul deficit de exerciţiu critic de care suferă cultura romană“ pocinogul e gata.

Temele propuse de Ciprian Şiulea vizează, printre altele, receptarea (ne)critică a „furioşilor interbelici“ sau lipsa de spirit critic a şcolii de la Păltiniş, grupare din care se recrutează destule figuri oficiale/oficializate ale intelighenţiei de azi. Tot materie de critică, dar glisând considerabil spre ideologie, eseistul cere reconsiderarea dimensiunii politice a lui Titu Maiorescu. În fine, o temă importantă este, în opinia lui Şiulea, crearea de mitologii naţionale compensatorii pe care poporul român ar ilustra-o foarte suculent. Ilustrarea se face, surprinzător la prima vedere, pe un aşa-zis mit al postmodernismului, dar odată ce treci de surpriza iniţială demonstraţia se dovedeşte convingătoare.

Primul eseu, Saivane şi piramide, explorează consecinţele arhitecturale ale propagandei şi ideologiei comuniste. Aplicaţia imediată o constituie apăsătoarele şi ternele cartiere de blocuri. Autorul nu pare să fie în mediul lui, dar efortul de ilustrare a unor concepte e cu totul stimabil, iar reflecţiile pe marginea spaţiului public/privat sunt destul de interesante. Cei interesaţi de teatru ar putea aprecia mai mult cel de al doilea eseu, intitulat Comunismul în texte dramatice, unde vor găsi aprecieri despre trei dramaturgi ai epocii: Teodor Mazilu, D.R. Popescu şi Marin Sorescu.

Mult mai în vervă pare Ciprian Şiulea în textele care alcătuiesc, inclusiv topologic, miezul cărţii. Cel mai substanţial dintre ele, Maiorescu şi românii, constată că mentorul Junimii a fost în bună măsură rău înţeles de marea majoritate a exegeţilor săi (de la Lovinescu la Z. Ornea), cel puţin în ceea ce priveşte latura ideologică a operei şi atitudinilor publice ale criticului. Bazându-se pe texte needitate până nu demult, autorul combate imaginea unui Maiorescu conservator şi reacţionar în sens tradiţional şi conturează imaginea unui reformator lucid şi pragmatic, care intuieşte pericolele reprezentate de celebrele forme fără fond. Rătăcirea în Europa semnalează dificultăţile şi paradoxurile aşa-zisului discurs integraţionist. În ebrientul stil clasic propune o analiză a cărţii Omul recent de H.R. Patapievici, recent apărută la data aceea. Analiza, extrem de aplicată şi ilustrată din belşug cu citate, pune în evidenţă numeroase incoerenţe precum şi, pe alocuri, lipsa de logică. Opera patapieviciană e pusă sub semnul autismului locvace (oops!), caracterizare pe care o găsesc nu doar plastică, ci şi foarte nimerită. Postmodernismul românesc, ultimul capitol al volumului, scanează corpul cultural al naţiei în căutarea mitologilor compensatoare. Adevărat studiu de caz este postmodernismul românesc. Ca şi în capitolul precedent, se analizează mai în profunzime o lucrare tematică a lui Ion Bogdan Lefter, iar diagnosticul e în bună măsură asemănător cu cel pus cărţii lui Patapievici.

Greu de epuizat teme aşa de grase în doar câteva rânduri. Ciprian Şiulea vorbeşte adesea de funie în casa spânzuratului, fluieră în biserica establishmentului cultural al zilelor noastre, răstoarnă clişee şi zgâlţâie ierarhii ce par/păreau de neclintit. Toate acestea într-un stil sobru, fără atacuri la persoană, cu idei înlănţuite logic şi din cauza asta mai greu de combătut de cei pentru care recunoaşterea misticoidă a autorităţii culturale infailibile reprezintă singurul argument.