☺☺☺☺ Michael H. Kater - The Twisted Muse (Musicians and Their Music in the Third Reich)

Subintitulată „muzicienii şi muzica lor în Al Treilea Reich“, The Twisted Muse (Oxford University Press, 1997) de Michael H. Kater e o carte grea. Subiectul e complicat şi chiar de-a dreptul încâlcit, după cum îmbârligat (twisted) e însuşi simbolul statului naţional-socialist. Dacă adăugăm la asta complicatele interacţiuni între etic şi estetic pe care le presupune tema şi foarte bogatul material pe care se sprijină cercetarea avem imaginea unei lucrări care nu e pentru toată lumea, dar pe care iubitorii de istorie sau muzică germană n-ar trebui să o ocolească.

Direcţiile de abordare sunt şi ele variate. E vorba de oameni (compozitori şi interpreţi), de instituţii şi de înseşi operele muzicale.

Oamenii au făcut şi ei ce-au putut. Cei mai mulţi s-au conformat, dar gradul de conformism a fost variabil, ceea ce complică foarte mult analiza, dacă e să priveşti lucrurile cu nuanţele necesare. Mulţi au fost pur şi simplu oportunişti şi n-au avut organ pentru ideologia nazistă, precum Heinz Tietjen, regizor şi producător, cunoscut prin regia artistică a multor spectacole de la Bayreuth (şi, zice-se, amant al aprigei Winnifred Wagner). Nu au existat, printre muzicieni, martiri ai disidenţei antinaziste, după cum e drept şi că nu din rândul breslei s-au recrutat cei mai zeloşi stâlpi ai regimului. După expresia lui Kater, au fost „oameni cenuşii pe fundalul unui peisaj cenuşiu“. Ambiguitatea ar fi, crede autorul cărţii, atitudinea definitorie a epocii. S-a oscilat între cele două extreme, cenzura şi toleranţa. Personalitatea muzicală prototipică pentru asemenea atitudini neclare a fost compozitorul Richard Strauss. Acesta cunoscuse consacrarea încă de pe vremea imperiului wilhelmian şi a Republicii de la Weimar. Campion al câştigurilor financiare în anii 1930, Strauss a ocupat înalta demnitate de preşedinte al Camerei Muzicale a Reichului (RMK) înfiinţate de Goebbels. Cu toate astea, el s-a ferit să adere în mod explicit la ideologia oficială şi, într-o listă a virtuţilor muzicale, nu a menţionat nazismul sau aderenţa la ideile lui Hitler. Cariera lui Strauss la RMK s-a încheiat în 1935, odată cu scandalul declanşat de relaţiile cu Stefan Zweig, celebrul prozator evreu.

Dintre marii dirijori ai epocii, campioni ai atitudinilor duplicitare şi zig-zagurilor morale au fost Hans Knappertsbusch şi rivalul său, Clemens Krauss (cel de al doilea, căsătorit cu Viorica Ursuleac, cântăreaţă celebră în epocă). Destul de diferit a fost cazul lui Herbert von Karajan. Dacă dirijorii pomeniţi anterior erau deja consacraţi la data cuceririi puterii de către Hitler, iar problema s-a pus în termenii curtării unor artişti cunoscuţi de către un regim politic care avea nevoie de ei în scop propagandistic, von Karajan era un tânăr dornic de ascensiune. Adeziunea la partidul nazist (pe care a negat-o, neconvingător, după război) e instrumentul de avansare în carieră a unei personalităţi cu înzestrări oricum excepţionale. Un caz foarte asemănător este cel al sopranei de coloratură Elisabeth Schwartzkopf.

Un grup separat e constituit de muzicienii evrei. Excluşi, în virtutea legislaţiei rasiale, de la ocuparea posturilor în instituţiile muzicale, cu lucrările interzise, aceştia au fost marginalizaţi masiv. S-a încercat chiar o rescriere a istoriei în scopul minimalizării contribuţiei muzicale a compozitorilor evrei. Se susţinea de pildă, că Mahler l-a plagiat pe Schubert, Schoenberg pe Brahms sau Korngold pe Puccini şi Strauss. Mari dirijori precum Bruno Walter sau Otto Klemperer au plecat în exil.

Au existat disidenţi? Se pare că nu prea. Oricum, personalitatea care se apropie cel mai mult de portretul-robot al disidentului este compozitorul Paul Hindemith, care nu doar că a continuat să scrie într-un stil modernist neplăcut autorităţilor, dar a şi cântat împreună cu instrumentişti evrei. Deşi a ocupat şi el înalta poziţie de preşedinte al RMK, Hindemith s-a remarcat prin fermitatea faţă de compromisuri. În 1940, când situaţia din Reich începuse să se degradeze ireversibil şi laţul a început să se strângă, Hindemith a emigrat în Statele Unite. Alături de Hindemith, atitudini disonante de mai mică amploare au avut compozitorii Karl Orff, Rudolf Wagner-Régeny sau cunoscutul dirijor Wilhelm Furtwängler.

Cât despre instituţiile muzicale (cărora autorul le consacră un capitol separat), cazul cel mai cunoscut e cel al Festivalului de la Bayreuth (despre cartea lui Brigitte Hamann - Winifred Wagner sau Hitler şi festivalul de la Bayreuth am scris mai demult aici). Michael H. Kater explică un lucru pe care multă lume îl scapă din vedere, acela că prostituţia politică (termenul îi aparţine) începuse la Bayreuth încă de pe vremea lui Wagner şi că susţinerile celor care vedeau influenţa lui Hitler ca pe o simplă problemă de gust personal sunt greşite. În paranteză fie zis, Stalin, contraponderea estică a lui Hitler, avea şi el gusturi muzicale foarte bine conturate şi că interzicerea simfoniei a IV-a a lui Şostakovici în urma unui articol devastator din Pravda s-a făcut la ordinul direct al dictatorului de la Kremlin.

Rămâne chestiunea estetică propriu-zisă. Aici Kater e foarte sincer şi recunoaşte că „parametrii esteticii fasciste sunt nedefiniţi“. Criteriile oficiale ale Berlinului au fost mai degrabă ideologice decat estetice. Oricum am lua-o, se pare că niciunul din muzicienii cu adevărat importanţi nu a făcut concesii estetice semnificative. Asta complică mult lucrurile şi ne arată că raportul etic-estetic e unul delicat, şi nu de ieri, de azi.

PS Am citit cartea în format electronic pe iPad, ca de obicei cu programul Stanza. Traducerea pasajelor englezeşti, bună sau rea, îmi aparţine.