☺☺☺☺Stelian Tănase (coord.) - Avangarda românească în arhivele Siguranţei

Coincidenţa face (păstrând, desigur, proporţiile) să fi postat un text despre vizitele făcute pe acest blog de la adrese de IP ale Serviciului de Telecomunicaţii Speciale nu mult după ce am terminat de citit Avangarda românească în arhivele Siguranţei, volum coordonat de Stelian Tănase (Polirom, 2008). Cum ar veni, artă, artă, literatură, literatură, da' umflaţi-l, ca să-l parafrazez pe Pristanda. Serviciile secrete au vegheat şi se pare, continuă să vegheze ca nu care cumva artiştii subversivi să submineze drăguţul de stat şi ordinea existentă. Paginile de dosar reproduse în carte demonstrează limpede că Siguranţa a stat în permanenţă cu ochii pe avangardişti şi, la nevoie, i-a şi arestat. Documentele prezentate (rapoarte ale agenţilor şi informatorilor) vizează nume grele, precum Geo Bogza, Victor Brauner, Ion Călugăru, Eugen Ionescu, Gellu Naum sau Saşa Pană, dar şi mai obscure, ca Scarlat Calimachi, Sesto Pals sau Jules Perahim.


Am luat-o, oarecum nefiresc, cu sfârşitul, căci cartea începe cu un capitol introductiv foarte consistent semnat de coordonatorul ediţiei, Stelian Tănase, intitulat Zece note despre avangardă. E o punere în temă foarte utilă, pentru că deşi mulţi dintre noi am mai citit una, alta despre latura artistică a avangardei, mult mai puţini cunosc dedesubturile extraestetice (politice, ideologice, sociale) ale mişcării. Problema esenţială este, din această a doua perspectivă, ambiguitatea esenţială a avangardei. Aici Tănase îl citează pe De Micheli, teoretician al avangardei din anii 1960 şi se referă la „cele două suflete ale Suprarealismului, adică sufletul moştenitor al celor mai neliniştite spirite romantice şi a sufletului dornic să primească mesajul revoluţiei socialiste“. Ca s-o spunem mai direct, mulţi avangardişti au susţinut făţiş regimuri politice totalitare (de pildă, italianul Marinetti, fascismul mussolinian, francezii Breton sau Aragon, bolşevismul coordonat de Komintern etc.) Paradoxul fundamental este că avangardiştii au început prin a contesta până la negare establishmentul artistic şi politic (burghez, vezi bine!), pentru a sfârşi în siajul altor regimuri, cu apucături cât se poate de neortodoxe. Un alt paradox (dintr-o serie destul de lungă) este acela ca, în vreme ce contestau arta burgheză şi proslăveau noua clasă proletară, avangardiştii produceau artă al cărei debuşeu îl constituiau veşnic huliţii burghezi. Se va vedea ulterior că regimurile comuniste s-au mărginit să-i anexeze politic pe avangardişti şi nici n-au vrut să audă de creaţia lor.

Întorcându-ne la oile noastre, peisajul românesc al epocii a fost destul de variat şi a fost loc pentru toate direcţiile şi tendinţele, de la radicalismul de stânga al revistei unu până la relativa moderaţie de la Contimporanul. Mai mult, au existat şi pendulări individuale semnificative - bunăoară, Victor Brauner trece de la moderaţie la atitudini pro-comuniste, pentru a renunţa la ele după 1950 (când, oricum, avangardismul se dezintegrează complet). Unii artişti s-au înregimentat neechivoc în mişcarea comunistă ilegală (Miron Radu Paraschivescu, Gherasim Luca, Gellu Naum, Jules Perahim etc.).

A fost Siguranţa un organ odios de represiune sau a reprezentat un instrument legitim de luptă împotriva unor manifestări care puneau cu adevărat în pericol statul burghez, un stat în esenţă democratic, cu toate imperfecţiunile sistemului? În primul rând trebuie să observăm că, în măsura în care activau în mişcarea comunistă şi în slujba Kominternului stalinist indivizii respectivi subminau ordinea de drept şi însăşi integritatea statului (să nu uităm, comuniştii militau pentru dezmembrarea României). În al doilea rând, represiunea a fost relativ blândă, mai ales în comparaţie cu ce va face Securitatea peste numai câţiva ani, limitându-se uneori la supraveghere. Instructiv e cazul Geo Bogza, vizat de Siguranţă pentru atentatele la „morala publică“, atentate care îi vor atrage şi o condamnare la închisoare. În apărarea lui sare, în presă, Mihail Sebastian, care numai de simpatii de stânga nu putea fi suspectat. Mai mult, Bogza înaintează o cerere de amnistie către regele Carol al II-lea, cerere care i se şi aprobă. Asemenea episoade ar părea de-a dreptul suprarealiste (!) dacă ni le-am imagina petrecute în anii 1950 cu cei aflaţi în dizgraţia noului regim.

E o mare abundenţă de informaţii şi nuanţe în cartea asta şi trebuie s-o citeşti dacă te interesează subiectul, nu te poţi mulţumi cu o scurtă relatare de pe un blog. Două detalii picante. Primul: Lenin a jucat o partidă de şah cu Tristan Tzara la Zürich, în perioada când cel de al doilea lansa dadaismul la cabaretul Voltaire. Al doilea, luat din fişa de la poliţie a individului: Gellu Naum avea înălţimea de (numai) 163 cm la data arestării. Şi în fine: Stelian Tănase anexează la fişele de supraveghere întocmite de Siguranţă, aşa-zisele fişe de evidenţă a ilegalistului completate cu ocazia epurărilor din 1951-1952 de către foştii avangardişti deveniţi slujitori obedienţi ai regimului comunist. Foarte instructiv.

PS În ultimele două zile blogul a fost citit de pe adrese de IP ale următoarelor instituţii: Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei şi, pour la bonne bouche, Cabinetul Primului Ministru. Fără glumă, am logurile. Ce să fac, le-am căzut cu tronc oamenilor.