☺☺☺Adrian Oţoiu - Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita

Ce să mai spui despre o carte atunci când însuşi cel care a scris-o ne oferă o prefaţă (În loc de argumentul autorului) în care ne spune, dacă nu ce să înţelegem din ea, atunci măcar ce să nu? Aşa procedează Adrian Oţoiu cu ciudatul roman Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita (Polirom 2010, reeditare), o construcţie pe mai bine de 500 de pagini (mai precis, 528, aşa cum ne spune undeva însuşi creatorul, anticipând dimensiunile operei). Drept e că în faţa unei cărţi pe cât de masive, cel puţin pe atât de derutante, plină de contradicţii, de artificii extraliterare, divagaţii savante şi procedee grafice care de care mai surprinzătoare cititorul ar putea să aibă nevoie de un pic de ajutor. Am să spun însă, în stil anglo-saxon, pentru că autorul e profesor de literatură engleză, yes but no, thanks pentru că odată ce un scriitor şi-a a slobozit porumbelul cartea, gata, s-a terminat, nu mai are putere asupra ei.

Dacă e să dezghiocăm din toată babilonia cărţii o linie epică cumsecade, aşa cum a lăsat-o moştenire urmaşilor săi romaneşti însuşi Balzac, nu ne putem plânge că efortul e în zadar. Într-adevăr, există un personaj principal, arhitectul ştefan Gliga, căruia i se construieşte o biografie destul de banală. E un om de vreo 30 de ani, divorţat de Camelia, profesoară de biologie, lucrează fără multă pasiune la un institut de proiectări, a avut sau are iubite (Karin, respectiv Olivera, zisă Oliver, zisă Vera), are colegi, amici, un tată chirurg, personaj destul de nonconformist şi tot aşa. Romanul ar fi (trimiterea la Joyce e limpede, deşi Adrian Oţoiu ne spunea în prefaţă că se gândise la un roman à la Laurence Sterne) relatarea unei zile obişnuite din viaţa unui erou la fel de banal. La fel ca în Ulise, episoade de o perfectă banalitate sunt dilatate monstruos şi deturnate de la statutul lor de non-evenimente. Mecanismul este cel al jocului cu textul, al demontării şi apoi reconstituirii structurilor fonologice/grafice şi morfo-sintactice, seisme care declanşează replici pe măsură la nivel semantic. De pildă, o simplă sosire cu întârziere la birou (zis Palatul de Scârţ, pentru că salariaţii institutului construiau machete din polistiren expandat) se transformă într-un asalt al respectivului palat, cu elemente de tactică şi strategie luate din campaniile lui Alexandru Macedon. Suntem bombardaţi cu terminologie grecească, ni se prezintă grafice, sondaje imaginare, atmosfera de la birou e redată cu puternice aspecte intertextuale. Iată un citat în care parcă recunoaştem o bucată din lamentaţia inorogului din Istoria ieroglifică a lui Cantemir rezultată în urma unei metodice transformări morfologice:  

Pe când el coboară în silă scările, în Atelierul 8 lumea lâncezeşte, Conversaţiile nu se încheagă, nessul nu face spumă, neonul pâlpâie agonic, minele de creion se rup din te miri ce, liniile ies strâmbe, Oliver nu le poate şterge, tuşul sângerează din rotring-uri, hârtia de calc se boţeşte, vitolitul năpârleşte, walkman-ul se împleticeşte, muzica se târăşte, piramida de clovni se dărâmă, măselele Ducelui de Buckingham nu mai scot şuieratul lor firesc, Marius nu pricepe o iotă din revista aia, ţâţele Mihaele stau dezumflate, iar buzele bărbaţilor bosumflate.

Aluzii literare mai transparente sau mai opace, după caz, te trag de mânecă pe tot parcursul romanului (pe machetistul-şef al institutului îl cheamă Nicolae Chifor, drept care e numit Moş Nick Chifor Scârţarul, într-un alt loc găsim „jihadul înţeleptului cu lumea“ şi ar trebui probabil o postare separată numai pentru a enumera cele mai izbitoare analogii, trimiteri sau parodieri ale unor scrieri canonizate. Procedeul nu e nou şi e practicat pe scară largă de colegi de generaţie precum I. Groşan, M. Cărtărescu sau ceva mai vârstnicul M. Nedelciu. Coaja lucrurilor... e un roman al iluziilor de tot felul, al unui relativism extrem şi prin asta derutant pentru cititorul cumsecade, obişnuit cu delimitarea netă a categoriilor. Însăşi Jupuita din subtitlu (un manechin didactic pentru lecţiile de biologie pe care ştefan îl moştenise de la Camelia) e când de sex femeiesc, când de sex bărbătesc, după cum decide scriitorul, care nu-şi ascunde de altfel intenţiile de a juca farse, de a te pune pe o pistă greşită. Şi că tot veni vorba de relativismul acesta al sexelor, e de spus că Vera, urmaşa Cameliei, îşi face intrarea în carte mai degrabă pe post de androgin (i se spune Oliver) şi se feminizează treptat. 

Există, pe lângă Asaltul Palatului de Scârţ, destule alte episoade memorabile, construite meticulos şi manieristic, în care efectul artistic se obţine dintr-un puternic contrast formă-fond (cea dintâi elaborată, cu armate de termeni savanţi, cu incursiuni lungi în ştiinţă şi tehnică, cel de al doilea, derizoriu de-a dreptul). Pilduitor în sensul acesta e capitolul intitulat, pompos, Teorema lui Kutta-Jukovski privind Comportamentul unui Fluid Compresibil în Tubul de Vârtej, unde ecuaţii şi demonstraţii savante sunt mobilizate pentru a servi evocarea unei banale aglomeraţii în autobuz. E mecanismul de care se serveşte autorul cu multe alte ocazii, nu mai puţin în KatάbasiV/Prin locuri ruderale, unul din cele mai interesante capitole, un fel de hub pentru întreaga construcţie, unde arhitectul explorează locuri ale memoriei care îi sunt refuzate (sau pe care le refuză, e greu de spus) în alte părţi.

Coaja lucrurilor... poate fi foarte bine o carte despre forme/aparenţe/ambalaje/învelişuri sau carcase cărora le este negat conţinutul, de parcă cineva ar fi luat semnele lingvistice ale lui Hjelmslev şi le-ar fi anulat forma expresiei, lăsându-le doar substanţa acesteia, care nu reuşeşte să se materializeze. E drept şi că e o interpretare foarte la îndemână şi există indicii ale plauzibilităţii ei mai la tot pasul, iar autorul ne pilotează decis către ea. Iată un citat relevant din capitolul Die zeitlose Uhr, unde Vera şi ştefan vizitează atelierul ceasornicarului Leopold Krebs, iar fata admiră contrariată un ceas :

„Păi“, îngăimă Vera, „nu văd decât carcasa, acele şi sticla cadranului. Dar unde e cadranul? Unde-i mecanismul?“

„E aici“, şopteşte meşterul Krebs culegând ceasul din mâna ei şi punând-ul  dreptul lămpii. „E aici, înăuntru.“ [...] „Însă e invizibil, domnişoară...“ adaugă el cu un tremur de emoţie în glas.

Repertoriu monstruos de ciudăţenii, savantlâcuri şi experimente grafico-lingvistice, de jocuri de cuvinte neobosite, chiar dacă pe alocuri previzibile, romanul lui Adrian Oţoiu, delicios pentru cititorul căruia îi plac subversiunile literare şi incoerenţa minuţios planificată, e pândit în permanenţă de primejdia de a fi taxat ca scriere a unui profesor de literatură care produce material didactic pentru studenţii lui virtuali. E un pericol real. Cititorii cu înclinaţii teoretice pot găsi în această carte exemple de manual pentru încadrarea într-un curent artistic al cărui nume începe cu „post“ şi se termină, evident, cu „ism“. Relativism dus până la extrem, perspective schimbătoare, relatări cu narator mis en abîme, (auto)contraziceri la tot pasul, experimente care de care mai insolite, toate acestea nu te pot duce decât cu gândul într-acolo. Nu încape îndoială că e un efect controlat - la fel ca mulţi din contemporanii săi, Adrian Oţoiu nu lasă lucrurile la întâmplare şi, citindu-i cartea, ţi-l poţi imagina amuzându-se copios în timp ce te priveşte cum te canoneşti să-i parcurgi romanul fără să rămâi doar cu coaja.  

     Fact checking

• Forma în care e redată în carte teorema Bernoulli-Lagrange e greşită.
• Remarcabil de puţine greşeli de tipar într-o carte aşa de complicată şi cu grafică abundentă şi nonconformistă (de tehnoredactare s-a ocupat însuşi autorul). N-am găsit decât italianul fuoco scris „fuocco“. Scriitorul foloseşte vechea ortografie.