luni, 11 aprilie 2011

☺☺☺Adrian Oţoiu - Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita

Ce să mai spui despre o carte atunci când însuşi cel care a scris-o ne oferă o prefaţă (În loc de argumentul autorului) în care ne spune, dacă nu ce să înţelegem din ea, atunci măcar ce să nu? Aşa procedează Adrian Oţoiu cu ciudatul roman Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita (Polirom 2010, reeditare), o construcţie pe mai bine de 500 de pagini (mai precis, 528, aşa cum ne spune undeva însuşi creatorul, anticipând dimensiunile operei). Drept e că în faţa unei cărţi pe cât de masive, cel puţin pe atât de derutante, plină de contradicţii, de artificii extraliterare, divagaţii savante şi procedee grafice care de care mai surprinzătoare cititorul ar putea să aibă nevoie de un pic de ajutor. Am să spun însă, în stil anglo-saxon, pentru că autorul e profesor de literatură engleză, yes but no, thanks pentru că odată ce un scriitor şi-a a slobozit porumbelul cartea, gata, s-a terminat, nu mai are putere asupra ei.

Dacă e să dezghiocăm din toată babilonia cărţii o linie epică cumsecade, aşa cum a lăsat-o moştenire urmaşilor săi romaneşti însuşi Balzac, nu ne putem plânge că efortul e în zadar. Într-adevăr, există un personaj principal, arhitectul ştefan Gliga, căruia i se construieşte o biografie destul de banală. E un om de vreo 30 de ani, divorţat de Camelia, profesoară de biologie, lucrează fără multă pasiune la un institut de proiectări, a avut sau are iubite (Karin, respectiv Olivera, zisă Oliver, zisă Vera), are colegi, amici, un tată chirurg, personaj destul de nonconformist şi tot aşa. Romanul ar fi (trimiterea la Joyce e limpede, deşi Adrian Oţoiu ne spunea în prefaţă că se gândise la un roman à la Laurence Sterne) relatarea unei zile obişnuite din viaţa unui erou la fel de banal. La fel ca în Ulise, episoade de o perfectă banalitate sunt dilatate monstruos şi deturnate de la statutul lor de non-evenimente. Mecanismul este cel al jocului cu textul, al demontării şi apoi reconstituirii structurilor fonologice/grafice şi morfo-sintactice, seisme care declanşează replici pe măsură la nivel semantic. De pildă, o simplă sosire cu întârziere la birou (zis Palatul de Scârţ, pentru că salariaţii institutului construiau machete din polistiren expandat) se transformă într-un asalt al respectivului palat, cu elemente de tactică şi strategie luate din campaniile lui Alexandru Macedon. Suntem bombardaţi cu terminologie grecească, ni se prezintă grafice, sondaje imaginare, atmosfera de la birou e redată cu puternice aspecte intertextuale. Iată un citat în care parcă recunoaştem o bucată din lamentaţia inorogului din Istoria ieroglifică a lui Cantemir rezultată în urma unei metodice transformări morfologice:  

Pe când el coboară în silă scările, în Atelierul 8 lumea lâncezeşte, Conversaţiile nu se încheagă, nessul nu face spumă, neonul pâlpâie agonic, minele de creion se rup din te miri ce, liniile ies strâmbe, Oliver nu le poate şterge, tuşul sângerează din rotring-uri, hârtia de calc se boţeşte, vitolitul năpârleşte, walkman-ul se împleticeşte, muzica se târăşte, piramida de clovni se dărâmă, măselele Ducelui de Buckingham nu mai scot şuieratul lor firesc, Marius nu pricepe o iotă din revista aia, ţâţele Mihaele stau dezumflate, iar buzele bărbaţilor bosumflate.

Aluzii literare mai transparente sau mai opace, după caz, te trag de mânecă pe tot parcursul romanului (pe machetistul-şef al institutului îl cheamă Nicolae Chifor, drept care e numit Moş Nick Chifor Scârţarul, într-un alt loc găsim „jihadul înţeleptului cu lumea“ şi ar trebui probabil o postare separată numai pentru a enumera cele mai izbitoare analogii, trimiteri sau parodieri ale unor scrieri canonizate. Procedeul nu e nou şi e practicat pe scară largă de colegi de generaţie precum I. Groşan, M. Cărtărescu sau ceva mai vârstnicul M. Nedelciu. Coaja lucrurilor... e un roman al iluziilor de tot felul, al unui relativism extrem şi prin asta derutant pentru cititorul cumsecade, obişnuit cu delimitarea netă a categoriilor. Însăşi Jupuita din subtitlu (un manechin didactic pentru lecţiile de biologie pe care ştefan îl moştenise de la Camelia) e când de sex femeiesc, când de sex bărbătesc, după cum decide scriitorul, care nu-şi ascunde de altfel intenţiile de a juca farse, de a te pune pe o pistă greşită. Şi că tot veni vorba de relativismul acesta al sexelor, e de spus că Vera, urmaşa Cameliei, îşi face intrarea în carte mai degrabă pe post de androgin (i se spune Oliver) şi se feminizează treptat. 

Există, pe lângă Asaltul Palatului de Scârţ, destule alte episoade memorabile, construite meticulos şi manieristic, în care efectul artistic se obţine dintr-un puternic contrast formă-fond (cea dintâi elaborată, cu armate de termeni savanţi, cu incursiuni lungi în ştiinţă şi tehnică, cel de al doilea, derizoriu de-a dreptul). Pilduitor în sensul acesta e capitolul intitulat, pompos, Teorema lui Kutta-Jukovski privind Comportamentul unui Fluid Compresibil în Tubul de Vârtej, unde ecuaţii şi demonstraţii savante sunt mobilizate pentru a servi evocarea unei banale aglomeraţii în autobuz. E mecanismul de care se serveşte autorul cu multe alte ocazii, nu mai puţin în KatbasiV/Prin locuri ruderale, unul din cele mai interesante capitole, un fel de hub pentru întreaga construcţie, unde arhitectul explorează locuri ale memoriei care îi sunt refuzate (sau pe care le refuză, e greu de spus) în alte părţi.

Coaja lucrurilor... poate fi foarte bine o carte despre forme/aparenţe/ambalaje/învelişuri sau carcase cărora le este negat conţinutul, de parcă cineva ar fi luat semnele lingvistice ale lui Hjelmslev şi le-ar fi anulat forma expresiei, lăsându-le doar substanţa acesteia, care nu reuşeşte să se materializeze. E drept şi că e o interpretare foarte la îndemână şi există indicii ale plauzibilităţii ei mai la tot pasul, iar autorul ne pilotează decis către ea. Iată un citat relevant din capitolul Die zeitlose Uhr, unde Vera şi ştefan vizitează atelierul ceasornicarului Leopold Krebs, iar fata admiră contrariată un ceas :

Păi, îngăimă Vera, nu văd decât carcasa, acele şi sticla cadranului. Dar unde e cadranul? Unde-i mecanismul?
„E aici“, şopteşte meşterul Krebs culegând ceasul din mâna ei şi punând-ul  dreptul lămpii. „E aici, înăuntru.“ [...] „Însă e invizibil, domnişoară...“ adaugă el cu un tremur de emoţie în glas.

Repertoriu monstruos de ciudăţenii, savantlâcuri şi experimente grafico-lingvistice, de jocuri de cuvinte neobosite, chiar dacă pe alocuri previzibile, romanul lui Adrian Oţoiu, delicios pentru cititorul căruia îi plac subversiunile literare şi incoerenţa minuţios planificată, e pândit în permanenţă de primejdia de a fi taxat ca scriere a unui profesor de literatură care produce material didactic pentru studenţii lui virtuali. E un pericol real. Cititorii cu înclinaţii teoretice pot găsi în această carte exemple de manual pentru încadrarea într-un curent artistic al cărui nume începe cu „post“ şi se termină, evident, cu „ism“. Relativism dus până la extrem, perspective schimbătoare, relatări cu narator mis en abîme, (auto)contraziceri la tot pasul, experimente care de care mai insolite, toate acestea nu te pot duce decât cu gândul într-acolo. Nu încape îndoială că e un efect controlat - la fel ca mulţi din contemporanii săi, Adrian Oţoiu nu lasă lucrurile la întâmplare şi, citindu-i cartea, ţi-l poţi imagina amuzându-se copios în timp ce te priveşte cum te canoneşti să-i parcurgi romanul fără să rămâi doar cu coaja.  

     Fact checking
  • Forma în care e redată în carte teorema Bernoulli-Lagrange e greşită.
  • Remarcabil de puţine greşeli de tipar într-o carte aşa de complicată şi cu grafică abundentă şi nonconformistă (de tehnoredactare s-a ocupat însuşi autorul). N-am găsit decât italianul fuoco scris „fuocco“. Scriitorul foloseşte vechea ortografie.

13 comentarii:

Anonim spunea...

Păi, tot ar fi bine dacă am rămâne cu câte ceva... Bunăoară, la cele mai multe dintre fructe, vitaminele se regăsesc în "coajă".
Tare mi-e teamă însă că, odată ce vom fi terminat "Dansând cu Jupuita" (oribil titlu secund, indiferent care vor fi fost țintele subliminale ale distinsului autor-profesor!), ne paște inexorabil neantul apercepției estetice - un mod elegant de a spune încă o dată "pas",tuturor experimentelor literare ratate. Ori, nu?
Simplă chestiune de gust...
Lectorul anonim.

zulu spunea...

n-am citit cartea dar pare a fi, dupa cum o prezentati dvs., un fel de "onanie intelectuala" buna doar ca alternativa la "Solitaire".

Micawber spunea...

@ zulu

Daca asta ati dedus, inseamna ca postarea mea e foarte proasta, nu de alta, dar pe altcineva nu pot banui de prostie :)

Micawber spunea...

@ Anonim

"Experiment literar ratat" mi se pare o expresie cam tare, cel putin daca am folosi-o pentru cartea de fata. Nu fac parte din cititorii care refuza provocarile (tendentioase!) ale autorului; bineinteles, niciun autor nu-si poate obliga cititorul sa inghita orice.

eva spunea...

Există comunicare la distanţă! Vai, ce declaraţie mistică am comis.:) Am senzaţia că ne gândeam unul la celălalt zilele astea.:) Chiar aşa, aveam de gând să revin cu comentarii pe acest blog agreabil şi inteligent, când deja dvs. mi-aţi venit în întâmpinare( abia acum am remarcat acel comentariu de pe ,,blablabla'':) ). Altfel, absenţa mi-a fost cauzată doar de
motive exterioare, de agendă etc.

Şi acum despre cartea de faţă, admit, m-am ferit de ea din cauza titlului antipatic. Sunt o frivolă, ştiu!:) Înţeleg de la dvs. că e paraliteratură pentru filologi savanţi. Apelând la gusturile mele bucolice şi simple declar atunci: lectura ei mai poate aştepta. Tocmai am să public zilele următoare o ,,opinie'' despre ,,alta experimentală'' din proza contemporană.

zulu spunea...

@micawber: nu va suspectati de nimic. in comentariul meu anterior am ales sa "ignor", nu din cauza formularilor dvs., expunerea consistentei pleiade de procedee ludice(prea multe, "less is more").probabil ca am fost cam dur in exprimare dar pare a fi scrisa de dragul exemplificarii procedeelor literare.
eva a pus mai bine punctul pe i, eu nefiind "instruit in chirurgia textelor".

Micawber spunea...

@ Eva

Pe mine tocmai titlul m-a atras. Parada de savantlacuri nu e rea, mai nereusite sunt unele jocuri de cuvinte care devin previzibile. Cat despre lecturi care mai pot astepta, de acord: nu exista lectura in absenta careia sa mori. De murit se moare din motive mult mai prozaice.

Micawber spunea...

@ zulu

E drept ca pare pe alocuri o carte scrisa de un belfer - sa mi se ierte cuvantul cam tare. Tot asa, unor compozitori care sunt si dirijori li se reproseaza uneori ca scriu muzica de dirijor. Cel mai ilustru exemplu e Mahler. Nicio legatura cu cazul de fata.

ora25 spunea...

pentru mine cartea a fost cu totul delicioasă, cu toate că la un moment dat am obosit; sunt convinsă că a fost din cauză că am citit-o cu lăcomie; iar după ce-am amestecat atâtea băuturi câte oferă o'ţoiu, era şi firesc.

Micawber spunea...

@ ora25

De acord in mare, problema e ca la un moment dat procedeele (mai ales jocurile de cuvinte) devin repetitive si previzibile, iar acumularea de figuri ajunge sa-l oboseasca pana si pe cititorul amabil.

Anonim spunea...

hai sa spunem ca aceasta carte este pentru un cititor avizat, deschis spre nou, care intelege modul de lucru al postmodernismului. e o carte grea, dar in nici un caz nu e o "onanie literara" (numita astfel de cineva care nici macar nu a citit-o). ar fi bine sa nu emitem pareri despre ceva ce nu cunoastem. dar acesta e felul cititorului roman, criticam si daca nu stim despre ce e vorba.

Anonim spunea...

E o carte grea, dar superba daca o citesti cu adevarat si nu doar treci peste rinduri. Fiecare are dreptul la o opinie, dar opinia trebuie sa porneasca de la ceva. Asa ca sfatul meu, indiferent daca va va placea sau nu cartea este sa o cititi inainte de a va forma o parere

Micawber spunea...

@ Anonim nr. 2

Deduc ca dvs. ii suspectati pe cei care au pareri proaste despre carte ca n-au citit-o. O fi si asta la unii dintre ei, dar ce va faceti ca poate totusi altii au citit-o si nu le-a placut atat de abitir?