☺☺ Cip Ieşan - Întoarcerea punguţei cu doi bani

Nu ştiu cum se face, dar în ultima vreme am citit cărţi mediocre, iar şirul cenuşiu nu se întrerupe cu volumul de proză al lui Cip Ieşan, Întoarcerea punguţei cu doi bani (Polirom, 2005). Constatare banal-oximoronică: umorul e o chestiune foarte complicată şi greu de scris, probabil chiar mai greu decât literatura zisă serioasă, unde încruntarea lipsită de har are mai mari şanse să-l păcălească pe cititor cu iluzia profunzimii decât proza satirică, la care falsul se detectează destul de uşor la prima vedere. Pe de altă parte, tot e bine că mai încearcă cineva şi genul acesta printre atâtea scrieri fie supărate pe viaţă, fie decise cu tot dinadinsul să creeze lumi fantastice cu de-a sila, în care cititorul păşeşte ţinându-se de nas să nu-l copleşească mirosul de vopsea chimică de proastă calitate. 

Diatriba fiind rostită, nu-mi rămâne decât să spun câte ceva despre cartea de faţă înainte să mă cheme cineva la cestiune, ca-n comedia lui Caragiale. Întoarcerea punguţei cu doi bani e un grupaj de câteva zeci de bucăţi umoristice de dimensiuni inegale. Unele sunt foarte scurte, de abia o pagină, altele sunt ceva mai lungi, dar nu depăşesc câteva zeci de pagini. Nu e în sine un lucru rău, căci probabil autorul a avut în vedere o anume alternanţă dimensională care să-i permită cititorului să mai răsufle. O bună parte din proze îşi extrag materia din lumea rurală sau din universul micilor oraşe de provincie, unde transformările post-decembriste, atâtea câte au fost, au accentuat impresia de locuri unde nu se întâmplă nimic. Caracterul comic ar trebui să se nască din contrastul dintre banalitatea supremă a locurilor şi personajelor şi senzaţionalul unor întâmplări care par să le fi lovit pe acestea, dar satirizarea unor fenomene globale, fără diferenţieri şi accente de individualizare, face ca gloanţele umoristului să treacă pe lângă ţintă. Un bun exemplu în materie e schiţa Aventurile moşului care n-a făcut nimic, în care un bătrân care are miraculoasa însuşire de a trece prin lungi perioade de moarte aparentă se trezeşte ales primar, apoi deputat. El va străluci în ambele funcţii, căci, desigur, nu face nimic, dar epoca de glorie i se încheie brusc odată cu redobândirea vitalităţii, iar cititorul află că politicienii sunt răi, tot aşa cum pe vremuri i se explica cât de răi sunt frizerii, pentru că primesc bacşiş.

Alte proze explorează universuri şi teme fantastice. Murind, Vasile Mitruţ ajunge în iad, unde dă peste o lume care diferă extrem de puţin de cea românească de dinainte sau de după 1989 (Cum s-a făcut de-a ajuns Vasile Mitruţ în Iad). Textul e şarjat, încărcat cu jocuri de cuvinte bazate pe deturnarea frazeologiei uzuale. E un parfum inefabil de umor de la gazeta de perete:

La ghişeu nu era nici dracul. Enervat, Vasile bătu de câteva ori în geam, mai întâi cu degetul, apoi cu cheile, strigând: „Alo! Poftim! Hal de birocraţie! M-au trimis la dracu-n praznic!“ Un cap cu coarne şi bărbuţă se iţi într-un târziu prin gaură:

- Nu mai bate, tovarăşe, n-ai citit matale anunţul?

Răposatul Mitruţ ridică din umeri, iar dracul de la ghişeu întinse gâtul, se uită în jur, apoi oftă resemnat:
- Aveţi dreptate, tovarăşe, nu mai e, l-au furat iar. Care-i problema matale? 

În registru parodic, prozatorul scrie şi povestiri ştiinţifico-fantastice precum Egzxploratorii Universului, Cercul micilor extratereştri (posibil scenariu de film ştiinţifico-fantastic românesc) sau Călătoriile spaţio-temporale ale lui Costel. Nu e de reţinut mare lucru, ce era de scris pe tema asta a cam scris (mai demult şi cu mai mult talent) Ioan Groşan în cărţi precum Planeta mediocrilor. Cip Ieşan încălzeşte, din păcate, o ciorbă care nu mai e demult proaspătă. O puzderie de schiţe de dimensiuni mici rescriu poveşti clasice. E cazul piesei care dă însuşi titlul volumului sau al unor bucăţi precum Punguţa cu doi bani, Ridichea uriaşa şi cei 40 de hoţi, Povestea viteazului Greuceanu sau Prâslea cel voinic. Mecanismul de transformare a unei poveşti clasice prin manipularea unora din elementele acesteia în vreme ce ansamblul e invariabil e vechi şi a fost fost discutat pe larg în Gramatica fanteziei de Gianni Rodari (vezi aici), iar autorul nu izbuteşte cine ştie ce performanţă literară. 

Alteori prozatorul îşi încearcă talentul la scrierea unor mici fantezii logico-satirice (cum ar fi Lanţul amintirilor sau Teoria relativităţii), dar reuşita e modestă. În mod ciudat, el simte alteori nevoia să satirizeze societatea comunistă, în care şi-a trăit cam jumătate din viaţă. Rezultatul acestei strădanii demne de o cauză mai bună e sceneta-parodie Aşa s-a păcălit oţelul. În fine (suntem, evident, departe de a fi epuizat universul tematic al lui Cip Ieşan, dar am obosit), cu alte ocazii autorul practică exerciţii mimetice în cheie umoristică şi rescrie (cu stilistica de rigoare) texte de jurnal (File din jurnalul elevului Nelu sau Braţul lung al legii (jurnalu plutonierului m-jor. Mitran)). Nici de data asta umoristul nu e vizitat de muza originalităţii, admiţând că există aşa ceva. Texte de acest gen s-au scris cu sutele în ultimii 20 de ani, iar genul a fost practicat până la saturaţie într-un săptămânal umoristic la care, din câte înţeleg, a colaborat/colaborează autorul. Dacă la cele de mai sus adaug că volumul e ilustrat cu caricaturile nesărate ale unui anume Jup, avem o imagine mai bună a unui rateu editorial. M-a întrebat nu demult un prieten de ce citesc până la capăt cărţile astea, dacă-s aşa de proaste. Recunosc că nu e o întrebare uşoară. I-am răspuns amicului meu că am dat o groază de bani pe ele (că doar nu-mi face nimeni cărţi cadou) şi că dacă tot le-am cumpărat, să fac bine să le şi citesc din scoarţă-n scoarţă, să-mi fie învăţătură de minte.