Ei! Wie schmeckt der Kaffee süße

Burghezul cu ifose culturale (snobismul nu-i neapărat un lucru rău, dacă duce la ceva) îl ţine pe Bach la loc de cinste, îl crede chintesență a seriozităţii posace şi-i ascultă la nesfârşit câteva bucăţi banalizate prin uz. Începe weekendul, aşa că am să-mi permit să şifonez un pic imaginea apretată a compozitorului aducând în prim plan latura lui mondenă mundană. Nu-i vorba aici despre cei 18 (după unele surse, chiar 20) de copii pe care i-a avut cu cele două soţii. Numai asta să fi fost şi Pristanda n-ar fi avut voie să se plângă că are famelie mare (nouă copii, coane Fănică să trăiţi!). Renumeraţia, deh, ca la Leipzig, în Principatul Electoral al Saxoniei, unde şi-a petrecut ultima parte a vieţii (1723-1750). E drept că la angajare i se promisese un salariu de 1000 de taleri, sumă foarte frumoasă în epocă, dar se pare că patronul, consiliul municipal, nu şi-a ţinut niciodată promisiunea. Cu toate astea se pare că Bach a dus un trai destul de înlesnit.  

Leipzigul mijlocului de secol XVIII era, ca să folosesc expresia care dă titlul volumului coordonat de Carol K. Baron (Bach's Changing World - Voices in the Community, University of Rochester Press, 2006), o lume în schimbare. Lucrurile se mişcau şi ideile iluministe pătrundeau peste tot. Una din dezbaterile importante ale epocii se lega de statutul femeii şi de rolul acesteia în viaţa culturală. După cum scrie Katherine K. Goodman, autoarea unuia din studiile din volumul pomenit, începuse un adevărat război al sexelor. Se puneau întrebări precum: femeile ar trebui să citească? Ar trebui să studieze? Ar putea să realizeze ceva semnificativ? Ar trebui să li se dea voie? Au voie să semneze cărţi cu numele lor? Ar trebui femeile să se supună aceloraşi critici ca şi bărbaţii? Ar trebui să fie introduse în societatea celor învăţaţi? şi tot aşa, mă opresc aici cu citatul, dar şirul întrebărilor, caraghioase pentru noi, dar extrem de acute în epocă, continuă. În multe privinţe societatea progresistă din capitala Saxoniei se străduia s-o imite pe cea franceză, care o dăduse pe domnişoara de Scudéry şi care întreţinea un număr de saloane literare unde se produceau şi femei.

Bach a scris vreo 220 de cantate (pentru cine n-are habar, cantata e o lucrare vocal-simfonică de mai mică amploare decât oratoriul, de regulă în mai multe părţi), unele pe subiecte religioase, altele, pe subiecte mai lumeşti (aşa-zisele cantate seculare sau profane). Libretul a nouă din cantate a fost scris de Christiane Mariane von Ziegler, o doamnă emancipată, cu mari ambiţii literare, fata unui fost primar al oraşului. Într-o lume în care întrebările din paragraful precedent se puneau cu toată seriozitatea trebuie să recunoaştem că n-a fost puţin lucru. Cu toate astea, adevăratul cal de bătaie al celor care studiază statutul femeii e o cu totul altă cantată. Scrisă de Bach între 1734 şi 1735, Cantata cafelei (Schweigt stille, plaudert nicht, BWV 211) vorbeşte despre pasiunea unei tinere fete pentru băutura care devenise nu doar un indiciu al modernităţii, ci şi un simbol al eliberării. În Occident cafeaua pătrunsese relativ recent, după asediul Vienei de la 1683, iar consumul de cafea de către o femeie ajunsese o epitomă a emancipării intelectuale a acesteia.  

Cine are senzaţia că o cantată e neapărat o lucrare serioasă, pe care trebuie s-o asculţi negru de concentrare şi cu mâinile ţinute cu smerenie la piept găseşte în Cantata cafelei un contraexemplu perfect. Bucata e un fel de operă bufă în miniatură. Există un povestitor şi două personaje, Schlendrian, tatăl şi Liesgen, fiica. Schlendrian e îngrijorat că fiica lui bea cafea şi încearcă s-o convingă să renunţe la obicei, o tot ameninţă că îi interzice anumite distracţii, că nu îi mai cumpără haine sau podoabe sau că n-o mai lasă să se uite pe fereastră la trecători. Pentru că toate aceste ameninţări nu au niciun efect, tatăl pune pe masă argumentul suprem: n-o mai lasă să se mărite dacă nu se lasă de cafea. Liesgen începe să ezite: cafeaua e un deliciu, e greu să renunţi la ea, e aşa de bună şi de trendy... dar nici nemăritată nu e bine. Cine vrea să afle cum se sfârşeşte povestea ar face bine să asculte cantata.

Studiul lui Katherine K. Goodman conţine multe alte informaţii interesante despre geneza şi structura libretului (scris de Picander, unul din libretiştii favoriţi ai lui Bach) sau despre utilizarea cafelei ca instrument al satirei în epocă. Detaliu interesant, atât mama, cât şi bunica lui Liesgen fuseseră cafegioaice, aşa că fata nu făcea decât să urmeze o tradiţie deja consolidată a modernizării. E posibil ca la premiera lucrării rolul lui Liesgen să fi fost interpretat de însăşi soţia compozitorului, celebra Anna Magdalena. Băutoare sau nu de cafea, aceasta era cântăreaţă şi, după unii, compozitoare. Bach i-a dedicat o serie de lucrări - şi prin asta înţeleg că le-a scris, nu că a plătit un lăutar să i le cânte la o nuntă sau că a telefonat la un post de radio.

Celebra arie Ei! Wie schmeckt der Coffee süße din Cantata cafelei:

PS Ca de obicei, am citit cartea în format electronic pe iPad cu programul Stanza.