Iurodiva

Legenda zice că a fost singura persoană care l-a înfruntat deschis pe Stalin şi că nici n-a păţit nimic. Oricum, îmi închipui că mulţimea celor care i s-au opus făţiş dictatorului sovietic are un număr foarte mic de elemente, ca sā mă exprim în termeni matematici. E vorba de pianista Maria Yudina, probabil cea mai excentrică figură din istoria muzicii ruse. S-a născut în 1899 într-o familie evreiască, dar s-a convertit la creştinism de tânără şi a rămas toată viaţa o credincioasă exaltată. Acest comportament ar fi fost, el singur, de natură să-i asigure un loc într-un lagăr de concentrare în anii 1930, dacă nu şi mai rău. Dar staţi aşa, că tărăşenia abia începe.

A absolvit conservatorul la Petrograd (viitorul Leningrad, viitorul Sankt Petersburg) în 1921 şi a devenit în scurt timp una din cele mai cunoscute pianiste ale epocii. Se povesteşte că intra în scenă îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, de formă piramidală şi purta o cruce mare atârnată la piept, se aşeza la pian, adopta o poză de concentrare adâncă după care îşi ridica brusc mâinile spre cer şi le lăsa să cadă brusc pe claviatură, moment în care publicul încremenea, vrăjit de sunetul puternic. Lumea zicea că Yudina cânta la pian cu forţa a zece bărbaţi. La aspectul neobişnuit se adăuga un repertoriu ciudat de-a dreptul. Cânta Bach şi Beethoven, sărea peste romanticii Chopin, Liszt, Ceaikovski sau peste post-romanticul Rahmaninov şi ajungea direct la contemporanii şostakovici, Hindemith sau Stravinski, În ultimii ani ai vieţii (moare în 1970) a interpretat multe lucrări ale unor avangardişti ca Boulez sau Stockhausen. 

Publicul lua adesea interpretările Mariei Yudina ca pe nişte predici. Uneori pianista se oprea din cântat şi citea poeme din autori prost văzuţi, precum Pasternak. Comportamentul acesta îi aducea din când în când interdicţia de a cânta sau de a preda la conservator. N-a fost însă niciodată arestată şi nici nu şi-a schimbat obiceiurile. Se zvonea că o protejează însuşi Stalin. Acesta o considera o nebună sfântă, o aşa-numită iurodivă. Termenul nu are de a face nici cu euro (în pronunţia mitocănească a lui T. Băsescu), nici cu divele. Iurodivii erau, în tradiţia rusească medievală, nebunii-sfinţi pe care ţarii şi, mai târziu, chiar dictatorii comunişti, îi tolerau şi cărora li se permitea să spună adevăruri incomode. Un astfel de iurodiv ar fi fost, în epoca modernă, Puşkin pentru ţarul Nicolae I. Stalin şi-ar avut iurodivii lui, iar cei mai de seamă muzicieni care s-au fi bucurat de acest statut neconsfinţit de nomenklatura oficială par să fi fost Yudina şi şostakovici.

Legenda spune că Stalin a ascultat odată un concert al Mariei Yudina transmis la radio şi i-a plăcut aşa de mult că a cerut un disc cu interpretarea respectivă. N-a îndrăznit să-i spună nimeni că fusese un concert live şi că nu exista niciun disc. Au chemat-o de urgenţă pe Yudina în studio şi au făcut înregistrarea peste noapte. A fost un disc într-un singur exemplar, pentru un beneficiar unic: Stalin. Acesta a răsplătit-o pe pianistă cu o sumă mare de bani, la care ea i-a răspuns printr-o scrisoare de mulţumire în care spunea şi că donează banii bisericii. La asta a adăugat şi că se roagă ca Dumnezeu să-l ierte pe Stalin pentru păcatele lui. Suprinzător, nu au existat represalii îndreptate asupra Mariei Yudina. Legenda mai spune şi că atunci când l-au găsit pe Stalin în agonie în urma atacului cerebral care l-a şi ucis, el asculta discul cu pricina.

Sigur că e o poveste cu destule accente senzaţionale, deşi mulţi contemporani (printre care şostakovici însuşi, altminteri cunoscut ca sceptic) o credeau adevărată. Ea scoate în evidenţă statutul de iurodivă al artistei. În 1950, aflată în turneu la Leipzig, a intrat desculţă în Thomaskirche, unde se află mormântul lui Bach, act de mare curaj la vremea aceea, ţinând seamă că totul se raporta la Kremlin. ţarul roşu avea însă grijă de iurodivii lui.

Maria Yudina interpretând concertul BWV 1052 de Bach:

PS Majoritatea informaţiilor din postarea de azi sunt luate din cartea lui Solomon Volkov, Shostakovich and Stalin (Knopf, 2004), o lucrare deosebit de interesantă, despre care sper să pot scrie cât de curând.
Photo credits: wn.com