☺☺ Constantin Popovici - Mamă, te rog să nu plângi

Mamă, te rog să nu plângi ar fi putut foarte bine să fie numele unui film indian, dar nu e decât titlul sub care Humanitas a scos în 2010 cartea lui Constantin Popovici. Apariţia în colecţia Memorii - Jurnale ne spune că ar fi vorba de o scriere memorialistică, ceea ce e doar parţial adevărat, căci în Epilog autorul ne explică, gospodăreşte, că e ficţiune inspirată din evenimente biografice. Nu că ar avea cine ştie ce importanţă, căci mai mult decât cum îşi clasifică editura apariţiile ne interesează calitatea acestora.

Ca subiect, cartea nu ridică probleme deosebite şi e cât se poate de tradiţională. Avem un erou principal, Tibi, care se vrea un alter ego al autorului, şi care are parte în anii '50 de toate deliciile statutului de fiu al unui condamnat politic. Intrat la facultate, Tibi se pomeneşte exmatriculat şi trimis să-şi facă armata la un batalion disciplinar. Va fi trimis, pe rând, la cules porumb undeva prin Prahova, la o orezărie şi la săpat şanţuri şi diguri în sudul Olteniei. Muncă istovitoare, condiţii grele, superiori obtuzi, dar nu întotdeauna intratabili (căpitanul îşi pregăteşte lucrarea de diplomă la ASE şi apelează la militari să i-o scrie la maşină, în schimbul unor mărunte concesii). Cu colegii Tibi nu stabileşte relaţii prea apropiate (cu excepţia lui Adrian, fiul unui preot), dar nu are nici conflicte cu ei şi le păstrează o amintire vie. Naraţiunea e cuminte şi relativ plată, iar dialogurile, puţine ce-i drept, sunt adesea de un convenţional supărător. Iată un fragment din discuţia lui Tibi cu Sandra, iubita lui, care venise într-o vizită neaşteptată pe câmpul unde soldatul culegea porumb:

şopti pentru el, ca şi cum s-ar fi întâmplat o minune:

- Sandra...
În acelaşi timp, eşarfa Sandrei îi acoperi întreaga faţă ca o ceaţă:
- Tibi, iubitule!
- Tu aici? Tu!... se miră el stingherit, ştiindu-se obosit, murdar, nebărbierit. Cuvintele i se păreau la fel de îmbâcsite, aşa că le opri.
- Iubitule, ţi-am dus dorul... şi îl îmbrăţişă. Începu să-l sărute, să-i mângâie faţa aspră.
- Sandra, mi-e ruşine aşa. Sunt jegos, miros urât, put! De ce nu...
- Arăţi bine, dragule, eşti tu, ostaşul meu drag, îl consolă ea radios. Continua să-l ţină la pieptul ei curat, tineresc, de unde el trăgea parfumul tare al corpului...

Printre suferinţele lui Tibi, relatate de un narator omniscient, se intercalează un fel de flashback-uri scrise la persoana I din care aflăm câte ceva despre familia protagonistului. Sunt pagini patetice, despre părinţi, bunici, locurile copilăriei, şcoală. Autorul procedează temeinic şi, ori de câte ori introduce un asemenea fragment în corpul naraţiunii la începutul lui scrie despre ce va fi vorba. Dacă e un pasaj de evocare a bunicii, în capul paginii scrie „Bunica“, dacă e vorba de copilărie, fragmentul se cheamă „Copil“, dacă e despre viaţa de elev în primii ani de comunism, „Pionier“ şi aşa mai departe. E ca în hotărârile judecătoreşti unde deasupra textului care emană direct de la judecător scrie, vizibil, „Instanţa“. Dacă dăm la o parte asemenea stângăcii, care ţin probabil de dorinţa autorului de a ordona cât mai mult lucrurile, textul nu e lipsit de sensibilitate şi forţă evocatoare. Mamă, te rog să nu plângi e o carte care ilustrează foarte bine dilema valoare estetică/valoare culturală. Ca valoare culturală, de document evocator, e fără îndoială un volum de toată isprava, deşi cititorul maliţios ar putea observa că în pletora de evocări ale anilor negri 1950 - 1960 cu greu se mai poate veni cu ceva cu adevărat remarcabil, iar pentru istoricul de profesie lucrarea nu prezintă interes, căci realitatea e distorsionată de ficţiune. Valoarea estetică a scrierii e însă foarte modestă. Dacă ar fi fost vorba de nişte memorii veritabile probabil n-ar fi fost nimic de obiectat, însă memorialistul s-a vrut scriitor, dar pălăria i-a fost prea mare.