Suferinţele lui Georg Friedrich Händel

Nu e vorba de suferinţele artistice ale compozitorului, deşi îşi au şi ele importanţa lor. Ideea postării mi-a dat-o lucrarea Neurological Disorders in Famous Artists (J. Bogousslavsky, F. Boller, editori), a cărei primă parte a apărut în 2005 la Karger, cunoscuta editura elveţiană specializată în literatură medicală. Volumul conţine un articol foarte interesant scris de H. Bäzner şi M. Hennerici, intitulat Georg Friedrich Händel's Strokes. Pentru cei care au chiulit de la orele de engleză sau, pur şi simplu, n-au învăţat niciodată limba asta, e bine de spus că „stroke“ înseamnă, în contextul nostru, „accident vascular cerebral“, eventual „apoplexie“ sau, popular, „dambla“ dacă e vorba de hemoragii cerebrale. Zic asta pentru că sunt puţine speranţe să afli din dicţionare cum se traduce termenul respectiv (marele dicţionar englez-român al Academiei Române nici măcar nu cuprinde acest sens al cuvântului „stroke“, iar diferitele ediţii ale dicţionarului medical englez-român sunt destul de echivoce). Întorcându-ne la celebrul compozitor baroc, deşi acesta a avut o viaţă lungă pentru vremea lui (s-a născut, ca şi Bach sau Domenico Scarlatti, în 1685 şi a murit în 1759), e de spus că n-a fost un om foarte sănătos. Autorii articolului pomenesc tulburări psihiatrice precum ciclotimia (cu ieşiri maniacale violente, citându-se o întâmplare în care compozitorul era mai s-o arunce pe fereastră pe cântăreaţa italiană Cuzzoni), la care se adaugă artrita şi - aspectul cel mai interesant pentru ei - multiple episoade de ischemie cerebrală.

 

Portretul realizat de Sir Thomas Hudson în 1749 ne înfăţişează un Händel corpolent şi greoi. Il caro Sassone, cum i se spunea, era un mâncău nepotolit, care consuma cantităţi imense de alimente, aşa că e de presupus că nu stătea deloc bine cu profilul lipidic şi va fi suferit şi de gută. La asta se adaugă o ereditate destul de încărcată (atât mama, cât şi una din bunicile lui muriseră, se pare, în urma unor boli cerebrovasculare). Efectele acestui stil de viaţă combinat cu genele moştenite din familie au fost o serie de accidente cerebrale tranzitorii. În 1737 şi-a pierdut pentru o vreme capacitatea de a-şi folosi braţul drept şi a trecut prin stări de confuzie mentală şi afazie. A urmat o cură de ape termale la Aix-la-Chapelle (azi Aachen), în urma căreia şi-a revenit. Simptomele au revenit pentru o vreme în 1742, iar tratamentul, comun în epocă, a constat din „lăsare de sânge“. Un episod major al suferinţei neurologice a lui Händel s-a petrecut în 1750, când şi-a pierdut vederea. Fără a intra în detaliile medicale ale articolului lui Bäzner şi Hennerici, trebuie spus că Händel a fost afectat, cu mare probabilitate, de o suferinţă a ramurii drepte a arterei carotide stângi (de tip stenoză sau îngustare a lumenului), care este posibil să fi condus la fenomene ischemice embolice ale emisferei stângi. Pe baza unor observaţii din epocă, care arată că iniţial numai ochiul stâng fusese afectat de orbire, autorii studiului presupun că embolia stângă ar putea fi dat naştere unor procese embolice la nivelul vaselor de sânge ale retinei stângi.

Aşa stând lucrurile, cititorului frustrat de bombardamentul cu termeni de specialitate şi de constatările seci ale medicilor i se poate înţelege dorinţa de a parcurge un text mai prietenos şi mai apropiat de latura artistică a muzicianului. Din fericire, posibilitatea unui asemenea refugiu există şi e oferită de Sternstunden der Menschheit (Clipele astrale ale omenirii), cartea lui Stefan Zweig apărută în 1927, celebră colecţie de fragmente biografice romanţate în stilul caracteristic prozatorului austriac. Povestirea Georg Friedrich Händels Auferstehung (Învierea lui Georg Friedrich Händel) relatează episodul scrierii oratoriului Messiah, care ar fi fost compus într-o stare extatică, după revenirea dintr-unul din accidentele cerebrale recurente, cândva în jurul anului 1741. Sigur că Zweig înfloreşte binişor evenimentele şi ne prezintă imaginea unui Händel lovit de o adevărată criză mistică. Pe de altă parte, autorul include şi evenimente atestate, cum ar fi cura de la Aix-la-Chapelle, pentru reuşita căreia Händel improvizează la orgă, în extaz, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Din fericire, în rafturile bibliotecilor găsim cărţi pentru toate gusturile: lucrări ştiinţifice precum cea a medicilor germani, alături de (semi)ficţiune romanţioasă ca a lui Stefan Zweig.

Fact checking

Messiah este lucrarea muzicală cu cea mai mare vechime neîntreruptă a interpretării în biserică. Spre deosebire de oratoriile lui Bach, uitate, apoi redescoperite şi reintroduse în circuitul interpretativ de Mendelssohn Bartholdy la sfârşitul anilor 1820, Messiah a fost cântat neîntrerupt din 1741 până azi.