☺☺ Adrian Schiop – Zero grade Kelvin

După cum mergeau lucrurile, n-am crezut că o să ajung să termin vreodată cartea asta, romanul Zero grade Kelvin de Adrian Schiop (Polirom, 2009). E drept şi că lucrurile începuseră foarte, foarte prost, cu un fel de preludiu intitulat [filmul morţii], care părea o transpunere într-o lume incoerentă, disfuncţională şi tehnologizată a viitorului, cu tineret care se sinucide urmărind sus-amintitul film, a cărui vizionare îţi excită atât de mult circuitele senzoriale încât îţi prăjeşte literalmente creierul şi te omoară. Ideea cu filmul ucigaş e banală de te apucă somnul, deşi autorul pare s-o privească serios, de parcă ar fi o mare găselniţă. Până şi eu (care nu-s prea dus la cinematograf şi nici n-am petrecut prea multe ore la DVD player) am văzut vreo 3-4 filme bazate pe scenarii din astea, ca să nu mai vorbesc de câte cărţi SF s-or mai fi scris pe tema cu pricina. Nu sunt nici iubitor al acestui gen de literatură, mai ales că textul îmbină armonios, să recunoaştem, pasaje de maximă violenţă cu paragrafe pornografice din care nu lipseşte, probabil pentru o adiere de prospeţime, sexul cu minori. Nu-i vorba să fim pudibonzi, dar textul e aşa de prost, dorinţa de epatare, aşa de evidentă, că am fost gata să pun definitiv la loc cartea în bibliotecă.

Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat aşa, probabil că postarea s-ar fi încheiat aici. Am avut însă naivitatea perseverenţa să merg mai departe şi am dat de miezul propriu-zis al romanului, alcătuit din două părţi divizate în mai multe capitolaşe. Dacă compari cu prologul, e o altă lume, atât ca temă, cât şi ca scriitură. Pentru povestit e de ajuns o frază nu foarte lungă: un tânăr de vreo 30 de ani (în numele căruia vorbeşte autorul) face o tentativă de a emigra în Noua Zeelandă, petrece acolo câteva luni, locuieşte prin tot felul de hosteluri şi câmpuri de rulote, munceşte ilegal ca zugrav, cunoaşte lume pestriţă cam de vârsta lui şi până la urmă se decide să pună capăt experienţei de la antipozi, revenind în patria mult-iubită. Omul nostru e destul de şcolit, a lucrat în România ca profesor şi şi-a încercat puterile scriind literatură (probabil prologul romanului o fi, chipurile, scris de el, de unde reiese că era un scriitor prost), după care, exasperat de mizeria nesfârşită din România anilor 2000, încearcă aventura la antipozi. Personajul pare să nu-şi găsească uşor nici locul, nici identitatea sexuală, deşi pe a doua reuşeşte s-o fixeze în cele din urmă. Citatul de mai jos e unul din cele mai cuminţi, iar dacă incoerenţa va fi fost în intenţia autorului, atunci reuşita e deplină:

Relaţii mai lungi am avut, la şaptesprezece [ani], cu un băiat timid de şapte ani, Răducu, venit în vacanţă la bunici şi, la nouăsprezece ani, cu doi fraţi de zece, respectiv unsprezece ani; oricum, niciunul dintre ei nu au aflat [sic] că sunt iubiţii mei. Pe primul dintre ei, Răducu, l-am atins pe sex şi i-am provocat câteva erecţii, la ceilalţi doi, de la nouăşpe, le-am arătat penisul meu erect, incitându-i să-l atingă – ceea ce au şi făcut –, şi asta a fost toată viaţa mea sexuală până la douăzeci şi şase, când în fine, am reuşit să mă fac homosexual.   

Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută, ne spune Marin Preda. Dacă e să ne luăm după Adrian Schiop, homosexualul român care soseşte în Noua Zeelandă caută români şi, poate în mai mică măsură, alţi homosexuali, deşi trebuie spus că individul va avea şi o tentativă – eşuată – de a trece în cealaltă tabără, cu o femeie maori destul de puţin atrăgătoare de altfel. Romanul se compune din mici scene şi portrete de emigranţi la limita clandestinităţii, oameni care locuiesc pe unde apucă şi fac tot felul de munci puţin nobile, visând la obţinerea permisului de rezidenţă. Cu oarecare simpatie şi căldură sunt priviţi Nicu Popa, Lorand, Katalin sau Hansie, oameni normali, prieteni şi tovarăşi de suferinţă ai personajului principal, care n-are nume, dar dacă ar avea, ar putea la fel de bine să-l cheme Adrian, ca pe autor, care a avut şi el o aventură neozeelandeză din care se va fi inspirat. Alţi eroi sunt mai dezumanizaţi, iar relatarea păţaniilor lor e mai degrabă un exerciţiu de observaţie a degradării umane (Astrid, tânăra constănțeancă ajunsă prostituată). La suprafaţă, viaţa e boemă, toată lumea pare înţepenită undeva în adolescenţă, se locuieşte şi se mănâncă la comun, tot la comun se fumează marijuana pe zeci şi zeci de pagini, se merge în grup în cluburi şi baruri, iar se fumează marijuana, se fac planuri din care nu se alege nimic şi aşa mai departe. Observaţiile despre emigraţia românească sunt destul de pătrunzătoare şi surprind destul de bine ridicolele complexe de superioritate ale acestui grup. Când nu ascultă manele (fiecare parte a romanului are drept motto un fragment de manea!), conaţionalii noştri din carte îi privesc cu superioritate pe localnici (pe care îi numesc, în derâdere, kiwioţi, contestându-le inteligenţa), de te miri că se străduiesc aşa de tare să dobândească rezidenţa permanentă într-o ţară cu asemenea locuitori.

Sunt capitole care se pot citi, ba chiar pe alocuri există nuclee epice care stârnesc interesul şi, târâş-grăpiş, am reuşit să termin şi cartea asta, deşi autorul a adăugat, prin simetrie cu prologul, un fel de epilog intitulat [două specii], plin de bălmăjeli şi reflecţii banale despre putere. Zero grade Kelvin e o carte care s-a vrut probabil cool şi care exploatează câteva reţete verificate: scene de sex, droguri, existenţă boemă în marginea societăţii, tineret dezorientat etc. Recurenţa plicticoasă a unora şi aceloraşi procedee şi dorinţa de a epata cu orice preţ, până la căderea în caraghioslâc, îi vor face pe mulţi cititori să se ţină departe de acest roman şi să dea banii pe cărţi de mai bună calitate.