☺☺ Ioana Pârvulescu - În Ţara Miticilor (De şapte ori Caragiale)

E foarte greu să mai scrii ceva nou şi interesant despre Caragiale acum, la începutul secolului XXI. Autorii inteligenţi sesizează dificultatea şi o escamotează folosind un fel de litotă, de retorică automicşorare sau de precaută circumstanţiere a producţiei. Nu altfel procedează, în esenţă, nici Ioana Pârvulescu, care a scos în 2007 la Humanitas volumaşul de eseuri În Ţara Miticilor (subintitulat De şapte ori Caragiale). Cele două dimensiuni tactice de care pomeneam sunt acum limpezi: scrii despre Caragiale evitând spaţiile ample şi adopţi formatul eseului, insistând că e vorba de o perspectivă asumată apăsat ca personală.

Cartea Ioanei Pârvulescu conţine aşadar şapte eseuri despre... ce? Întrebarea nu e trivială, pentru că a răspunde la ea ne poate da cheia întregii cărţi. Titlul însuşi, care dă numele primului eseu (În Ţara Miticilor) precum şi o parte a celorlalte eseuri (în mod notabil Lumea moft, Lumea ca o gazetă, Lumea comèdie) dezvăluie o bună parte din intenţiile autoarei. Aceasta îşi propune să-l abordeze pe Caragiale din perspectiva teoreticianului care vede în scriitor un creator de lumi. Simplificând, putem spune că scriitorul produce o operă care se află într-o relaţie de izomorfism cu lumea propriu-zisă. Sau - ca variantă - creatorul e un fel de optician care filtrează elementele lumii înconjurătoare prin diverse sisteme de lentile.

Autoarea Ţării Miticilor aplică exact acest sistem operei lui Caragiale. Ea ţine să ne avertizeze explicit:

Ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-şi joacă rolul puţin mai stângaci decât protagonista din lumea reală.

Ideea nu e nici nouă, nici zguduitoare prin originalitate şi se predă studenţilor la unul din primele cursuri de teoria literaturii. Sigur că ciudatele ţări prin care se plimbă Gulliver (şi nici Ţara Piticilor, care alcătuieşte o pereche minimală alături de Ţara Miticilor) nu sunt Anglia lui Swift, după cum nici Kakania lui Musil nu e Imperiul Austro-Ungar.

Dar în fine, lume să fie. Şi dacă-i lume, e şi populată, cu Mitici sau cu inşi de tot felul, mai degrabă generici decât individualizaţi, aşa că nu e de mirare să constaţi, cum o face şi autoarea, că în ea nu prea e loc pentru dragoste altfel decât în manifestările sale exterioare, golite de trăire sinceră. Ioana Pârvulescu nu caută originalitatea cu orice preţ (n-are, de altfel, nicio garanţie că ar fi găsit-o) şi glosează pe tema tipurilor sociale, din care nu putea, desigur, să lipsească gazetarul („ins esenţial în Ţara Miticilor”, un Hermes care asigură circulaţia ideilor şi cursul relaţiilor sociale). Iar dacă tot e o lume per se, creaţia lui Caragiale are cam tot ce găseşti în existenţa propriu-zisă, inclusiv copii sau familie. Nici la acest capitol eseista nu depăşeşte nivelul modest de confirmare al unor percepţii exprimate de multă vreme în critica noastră (cel puţin de la G. Călinescu încoace), cum ar fi aceea potrivit căreia copiii lui Caragiale sunt nişte adulţi în miniatură şi le lipseşte o viaţă autonomă de cea a maturilor. Necăzând neapărat în capcana de a confunda scriitorul cu opera, ne putem aminti ce scriau despre Caragiale-familistul contemporanii săi, bunăoară C. Stere, care ni-l prezintă ca rece, violent chiar în relaţiile cu copiii săi şi gata să dea bir cu fugiţii când se îmbolnăvea unul din membrii familiei.

Dacă la capitolul analiză a operei caragialiene Ioana Pârvulescu e corectă şi nuanţată, fără a produce rezultate deosebite, lucrurile stau parcă mai bine în ceea ce priveşte partea de istorie literară propriu-zisă. Cititorul va găsi informaţii interesante în eseul consacrat exilului la Berlin (Ce căuta Grecu' în Germania?) sau în cel care abordează chestiunea relaţiilor dintre Caragiale şi fiii săi (Tatăl & fiii). Dacă despre unul din ei, Mateiu, ştim destul de multe (observaţii interesante despre posteritatea omului Mateiu găsim pe blogul LITERATUR co. AZ), asta şi pentru că individul era o figură în sine, nemaipunând la socoteală opera (puţină cantitativ, dar importantă), despre celălalt băiat, Luky, cunoştinţele publicului sunt mult mai puţine. Mort înainte de a împlini 30 de ani, acesta a scris, în colaborare cu I. D. Gherea romanul oximoronic intitulat Nevinovăţiile viclene, apărut în foileton în 1920, nu fără scandal (acuzaţii de imoralitate).

În Ţara Miticilor îşi asumă, implicit, misiunea de a fi un vade mecum în opera lui Caragiale alcătuit şi dimensionat pe gustul cititorului contemporan. Ioana Pârvulescu scrie, aşa cum ştim, inteligent şi nu ezită să personalizeze experienţa de (re)citire a lui Caragiale (aflăm cât de ferfeniţită a ajuns, de atâta lectură şi adnotare, ediţia Rosetti-Cioculescu-Călin folosită de autoare). O înţeleg pe Ioana Pârvulescu - am şi eu ediţia cu pricina şi confirm că e prost legată şi cedează uşor, chiar la insistenţele unor cititori mai puţin avizaţi. Revenind, cartea universitarei bucureştene e, în sine, plăcută şi (chiar) utilă unui anume gen de public, dar în comparaţie cu alte scrieri eseistice despre Caragiale apărute în ultimii 20 de ani (precum Marea trăncăneală de Mircea Iorgulescu) ea nu e o lucrare memorabilă.