Misterioasa retragere a lui Rossini

În 1829 (anul Tratatului de pace de la Adrianopol, moment de cotitură în istoria Principatelor dunărene!) Rossini plutea pe culmile gloriei artistice, locuia la Paris, conducea Théâtre des Italiens şi era cea mai strălucitoare figură a vieţii culturale şi sociale din capitala Franţei, ceea nu era, în sine, puţin lucru. Compoziţiile sale atinseseră culmea popularităţii, iar autorul, supranumit „împăratul muzical al Europei”, era celebru, bogat (avea mai multe locuinţe în Italia, la Paris şi vilă de vară într-o zonă rurală din Franţa), dădea tonul modei artistice şi părea să aibă încă foarte multe de spus. Născut în 1792, Rossini începuse să scrie opere încă de la 18 ani şi chiar dacă precocitatea italianului nu era mare lucru în comparaţie cu a lui Mozart de pildă, puterea lui de muncă şi inspiraţia deveniseră legendare. Într-adevăr, între 1810 şi 1829, anul de la care începusem postarea de azi, Rossini scrisese 37 de opere, în medie două pe an, deşi fuseseră şi ani când autorul scosese la iveală patru opere. Ca să iau doar exemplul unei opere rossiniene extrem de cunoscute, Il Barbiere di Siviglia (compusă în 1815, montată un an mai târziu) fusese scrisă, conform majorităţii muzicologilor, în cam trei săptămâni, ceea ce reprezintă un record. Drept e şi că mulţi ani mai târziu Rossini i se confesa lui Wagner că a scris Il Barbiere... în doar 13 zile, dar italianul era destul de lăudăros. În paranteză fie spus, Wagner, destinatarul confesiunii, era proverbial pentru lentoarea cu care lucra, procesul de creaţie al unora din operele sale întinzându-se pe 20-25 de ani.

Cariera de compozitor de operă a lui Rossini se încheie brusc, în fatalul an 1829, îndată după terminarea operei Guillaume Tell (din care supraviețuiește şi azi renumita uvertură). Asta nu pentru că Rossini ar fi fost grav bolnav (deşi era departe de a fi un om sănătos) sau pe patul de moarte. Dimpotrivă, era un individ robust, care avea să mai trăiască 39 de ani (moare abia în 1868!). Retragerea lui Rossini din activitatea componistică trebuie să fi produs în epocă o agitaţie comparabilă cu cea provocată azi de plecarea lui Steve Jobs de la conducerea firmei Apple. Sigur, vor obiecta unii, Rossini a mai compus şi după 1829, dar numai sporadic şi un număr foarte redus de piese, de factură religioasă şi în niciun caz în genul care îi adusese consacrarea şi-l făcuse monarhul muzical al Europei, opera.

Specialiştii s-au întrecut în găsirea motivelor care au stat în spatele spectaculoasei retrageri a lui Rossini. Unii au ajuns la concluzia că Rossini a fost doborât de indolenţa şi lenea care îl caracterizau şi, atingând o situaţie materială care îi permitea să trăiască fără griji, pur şi simplu n-a mai catadicsit să scrie opere. E o explicaţie care are la bază caracterul artistului; într-adevăr, îi plăceau viaţa tihnită, mesele bogate, mâncărurile rafinate şi era el însuşi un bucătar priceput (a lăsat moştenire posterităţii gastronomice turnedoul Rossini). Alţii susţin că iniţialul insucces al lui Guillaume Tell l-a afectat mult pe Rossini, iar în plus, concurenţa din ce în ce mai serioasă pe terenul operei bufe pe care i-o făceau lupii tineri Bellini, Donizetti, Meyerbeer sau Halévy ajunsese să-l sperie. Poate că, pur şi simplu, i se epuizase creativitatea (nici Mozart, trecând de 30 de ani, nu mai scria cu spontaneitatea şi verva de la 20 şi e firesc să te întrebi ce s-ar fi ales de talentul lui dacă ar fi apucat să trăiască mai mult). Se mai crede şi că Rossini ar fi fost de mai mulţi ani măcinat de o neurastenie sâcâitoare şi ar fi suferit şi de gonoree. Indiferent care e adevărul, Rossini a trăit până la adânci bătrâneţi la Paris, unde s-a dedat plăcerilor gurmande, a curtat femei frumoase şi a scris tot felul de vorbe de duh, dintre care posteritatea a reţinut cel puţin una: toate genurile sunt bune în afară de genul plicticos.

Pentru tema de azi merită parcurse cel puţin două cărţi: Rossini: His Life and Works de Richard Osborne (Oxford, 2007) şi A History of Opera: Milestones and Metamorphoses (Opera Journeys, 2005) de Burton D. Fischer.