miercuri, 14 decembrie 2011

☺☺☺☺ Arika Okrent – In the Land of Invented Languages


Aş minţi dacă aş spune că In the Land of Invented Languages de Arika Okrent (Spiegel & Grau, 2009) e o carte care se citeşte pe nerăsuflate. Aserţiunea ar fi nu doar un loc comun supărător, ci şi neadevărată, căci pe parcursul cărţii ai nevoie de mai multe ori să te opreşti şi să răsufli adânc. Orice s-ar zice, avem de a face cu una din acele lucrări de popularizare care, dând Cezarului care e omul de pe stradă ce i se cuvine, reuşesc să nu compromită ideea de probitate ştiinţifică. şi da, dacă se mai întreabă cineva, e o carte despre limbi inventate de persoane atestate istoric, limbi care nu au fost (şi nici măcar n-au devenit, poate cu o unică aparentă excepţie, limba maternă a cuiva). Asta îmi aminteşte întrucâtva de cazul acelei băbuţe numite bunica nimănui din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov.

O precizare se impune, cu toate acestea, din capul locului. Arika Okrent scrie despre limbile create (cunoscute sub numele de conlang, de la „constructed language”) şi puţin spre deloc despre jocurile lingvistice ca păsăreasca de la noi, latina porcească (Pig Latin) de la anglo-saxoni sau jerigonza de la hispanici (numite ludling, adică limbi ludice). Acestea din urmă sunt de fapt manipulări ale gramaticii (în sensul tehnic al termenului) sau lexicului unei limbi naturale existente. Tot la capitolul ludling intră şi tot felul de creaţii literare precum Jabberwocky de Lewis Carroll sau, la noi, epigonicele versuri în limba spargă de Nina Cassian. Despărţindu-se de aceste forme, Arika Okrent o ia istoric, de la cea mai veche limbă inventată despre care avem atestări (lingua ignota a lui Hildegard von Bingen, din secolul al XII-lea) şi până în zilele noastre, la limba klingonienilor.

Pe drum autoarea face opriri semnificative în secolul al XVII-lea, când englezul John Wilkins, în spiritul epocii, se luptă să creeze o limbă bazată pe o taxonomie semantică detaliată a universului înconjurător. Trei secole mai târziu, Charles Bliss, fondatorul semantiografiei, va duce mai departe principiul semantic formal şi va crea o limbă perfect articulată pe principiile logice, însă atât de complicată şi stufoasă încât e de nefolosit. Pe aceeaşi linie şi cu rezultate nu mult diferite în practică merge şi James Cook Brown, creatorul limbii loglan (de la „logical language”).

Istoria limbilor inventate este în bună măsură o istorie a excentricilor ambiţioşi şi a eşecurilor acestora. Există şi poveşti de succes? Cazul cel mai notabil e cel al limbii esperanto, inventată de Ludwik Zamenhof la sfârşitul secolului al XIX-lea, limbă care a reuşit să-şi creeze o masă de adepţi, care îşi are publicaţiile, congresele şi chiar literatura ei. Cauzele succesului stau în faptul că Zamenhof nu şi-a propus să desfiinţeze ceea ce specialiştii numesc de un secol încoace arbitrariul semnului lingvistic, adică lipsa de legătură imediată între forma sonoră a cuvintelor şi conceptele la care se referă ele. E un preţ pe care vorbitorii îl plătesc din greu la învăţarea unei limbi, dar care îşi arată ulterior beneficiile. Foarte interesantă e situaţia limbii ebraice. Fără a fi propriu-zis o limbă inventată, ebraica a fost reintrodusă în circulaţie după peste 1500 de ani de dormitat prin texte, i s-a administrat o doză serioasă de neologisme şi se află azi la a treia sau a patra generaţie de vorbitori nativi, pe post de limbă naturală cu un statut asemănător cu al altor mii de limbi. Nu trebuie uitate nici limbile surdo-muţilor, sisteme de comunicare prin semne care, deşi inventate, se bucură de aceleaşi proprietăţi cu ale limbilor naturale.

Că există (au existat, vor exista) ciudaţi care inventează tot felul de limbi, pentru care alcătuiesc gramatici şi dicţionare de sute şi mii de pagini şi pe care nu ajunge să le vorbească nimeni e un fapt incontestabil şi destul de banal. Întrebarea cu adevărat interesantă e reprezentată de motivul pentru care oameni din secole diferite, cu pregătiri şi naturi diverse, simt nevoia să le născocească. Las la o parte cazul banal al lipsei unei ocupaţii mai bune şi al excesului de timp liber. Am pomenit deja de frustrarea vorbitorilor în faţa tiraniei exercitate de arbitrariul semnului lingvistic. Ar mai fi apoi reacţia omului la extraordinara putere manipulatoare a limbajului, forţă devenită de-a dreptul opresivă în câteva rânduri şi pusă în serviciul unor regimuri totalitate (şi nu-i vorba aici de newspeak-ul lui Orwell). O limbă cu o structură perfect transparentă, de tip loglan, ar elimina pe veci asemenea frustrări. Păcat doar că nu merge. O obiecţie înrudită li s-a adus limbilor naturale din perspectiva aşa-numitei ipoteze Sapir-Whorf, care afirmă că modul în care percepem şi contextualizăm universul ar fi modelat decisiv de limba pe care o vorbim. Un limbaj pe baze pur logice ar permite testarea acestei ipoteze, oricum controversate pentru că e greu falsificabilă.

Din fericire, au existat şi rezultate practice ale acestor încercări sterile. Mergând (uneori fără să ştie) pe linia compoziţionalităţii semantice (Frege – Russell – Carnap), inventatorii limbilor logice au impulsionat dezvoltarea limbajelor de programare, iar unele din sistemele născocite şi-au găsit aplicaţii în terapia pacienţilor cu deficit comunicaţional sever. Cu simplitate şi adesea cu umor Arika Okrent reuşeşte să ne dea o imagine sintetică a unui domeniu vast şi eterogen. Autoarea n-a stat închisă în biblioteci (deşi bibliografia şi lista de limbi inventate cu care se încheie cartea sunt impunătoare). Ea a participat la întâlnirile entuziaştilor câte unei limbi create (dintre care se detaşează, la mare distanţă de pluton, cele ale amatorilor de klingoniană), a notat poveşti despre rivalităţile şi controversele care sfâşie uneori această mică lume, s-a documentat, i-a ascultat pe toţi, a încercat ea însăşi să le înveţe limbile, iar ce-a ieşit e cartea de faţă.

         Fact checking
  • Arika Okrent a făcut studii temeinice de specialitate şi şi-a luat doctoratul în psiholingvistică la University of Chicago. Se arată foarte pricepută la prepararea covrigilor („bagels”).
  • Până a ajunge să citească cartea lui Okrent, netradusă la noi şi probabil greu de procurat, cititorul român poate parcurge cu folos În căutarea limbii perfecte de Umberto Eco (se poate citi online aici).
  • Un exemplu simplu ilustrează dificultăţile practice imense cu care se confruntă limbile logice. De exemplu, în limba lojban există peste 20 de feluri diferite pentru a echivala conjuncţia „şi” dintr-o limbă naturală, asta ca rezultat direct al dorinţei de dezambiguizare totală. Rezultatul e perfect pentru un logician, însă un dezastru pentru o persoană care şi-ar dori să înveţe limba. Cu „sau” şi „dacă” complicaţiile sunt şi mai mari. Cercetările legate de limbile „logice” au dat naştere aşa-zisei programări neurolingvistice (NLP), o bazaconie luată în serios de din ce în ce mai puţini specialişti serioşi.
  • Jocurile lingvistice nu sunt doar amuzante, ci reprezintă şi un teren de testare a unor teorii lingvistice cât se poate de serioase. Lucrarea care pune pentru prima oară în mod serios şi sistematic problema implicaţiilor ludling-urilor pentru teoria lingvistică este teza de doctorat din 1988 a lui Bagemihl intitulată Alternate Phonologies and Morphologies, pe care cei interesaţi o găsesc aici. Atrag însă atenţia că e o carte pentru specialişti, care necesită cunoştinţe profunde de teorie lingvistică contemporană. În fine, pentru cine mai avea vreo îndoială: ludling-urile sunt cu totul altceva decât jocurile de limbaj ale lui Wittgenstein.

Niciun comentariu: