☺☺☺ Filip Florian – Degete mici

Se făcu cum se făcu de-ajunse Degete mici de Filip Florian la cea de a treia ediţie (Polirom, 2010) şi eu încă n-o citii. Nu ştiu dacă am folosit corect perfectul simplu oltenesc, dacă am respectat ceea ce marii noştri specialişti numesc regula celor 24 de ore, dar cred că s-a înţeles ideea, am citit şi eu cartea asta care a rupt gura târgului cu ceva vreme în urmă. E, dacă nu greşesc, debutul romancierului. Despre una din cărţile lui ulterioare, Zilele regelui, am scris mai demult aici. 

Ca să nu plictisesc şi de această dată cu povestitul pe larg al romanului, e suficient să spun că e destul de nespectaculos ca desfăşurare. Suntem într-un „mic oraş de munte” în care săpăturile arheologice efectuate pe locul unui castru roman scot la iveală o mulţime de schelete omeneşti. E o Românie a anilor 1990, la fel de îngălată şi cam cu aceleaşi probleme ca azi, în care apar din când în când ştiri spectaculoase despre hecatombele regimului comunist, aşa că autorităţile purced, fără prea multă tragere de inimă însă, la o anchetă. Bravele organe româneşti nu reuşesc să lămurească lucrurile, aşa că recurg in extremis la o echipă de antropologi argentinieni. Aceştia, după ce studiază osemintele, ajung la o concluzie prozaică: nici vorbă de groapă comună în care să fi fost îngropate în pripă victime ale vechiului regim, ci un cimitir improvizat în care au fost depuse victimele unei epidemii de ciumă. Un plus la capitolul defeated expectancy.

Toată tărăşenia ne e istorisită din punctul e vedere al unui personaj cu care autorul pare a avea serioase afinităţi, Petruş, arheolog în oraşul în care au loc evenimentele relatate. Nu mai e chiar foarte tânăr, suferă de ulcer gastric, locuieşte la tanti Paulina şi joacă în destule rânduri rolul de cronicar al oraşului. Sunt evocate, cu o melancolie foarte bine ţinută în frâu, personaje şi întâmplări antebelice, unele de-a dreptul fabuloase. Exemplar e cazul Eugeniei, prietena din tinereţe a Paulinei, al cărei dosar ar suna, telegrafic, aşa: coup de foudre 19 ani lord englez reprezentant companie petrolieră Romania căsătorie rapidă romantism născut băiat început război mondial soţi separaţi istorie venit comuniştii copil lord englez câmpul muncii strungar. Stop. Petruş are o relaţie sentimentală cu Jojo, nepoata Eugeniei (devenită prin căsătorie Lady Embury şi mamă de muncitor), relaţie pare-se consumată cu destulă intensitate erotică, dar asupra căreia autorul informează cu destulă placiditate. Galeria de personaje e întregită de inşi care aduc, prin acţiunile lor, o dimensiune mai neguroasă, cum ar fi călugărul Onufrie sau de angajaţi ai autorităţilor. Acestea au un demn reprezentant în colonelul-magistrat Spiru, care conduce ancheta privind scheletele. Obsesiv-compulsiv, Spiru ajunge să colecţioneze degetele mici ale scheletelor, în scopuri neclare, dar poate psihanalizabile (are el însuşi un deget amputat şi un trecut se pare nu prea onorant). Stilul e dens, detaliat şi plin de adjuncţi gramaticali care detaliază acţiunile: 

[... ] colonelul Spiru plimbându-se printre ele cu mâinile la spate, ridicând rar câte-un os şi încercând să-i descopere corespondentul, greşind de multe ori alăturările, enervându-se şi pedepsindu-i pe bieţii jandarmi cu comenzi culcat-drepţi ori cu serii de flotări, păşind în continuare ca printr-un labirint, tot mai repede şi mai derutat, deloc dispus să renunţe, visând la finalul în care scheletele recompuse aveau să stea aliniate unul lângă altul, zeci, poate sute, fiecare într-o alcătuire perfectă, cu nici un element lipsă şi în nici un caz cu un humerus ori măcar cu un metacarp aşezat altundeva decât i-ar fi fost locul. [...] nu-şi închipuiau că Spiru sustrăgea el însuşi falange ale degetelor mici şi le ascundea sub un teanc de cămăşi albe, lucru care l-ar fi împiedicat (din lipsa pieselor) să ducă puzzle-ul la bun sfârșit.

Până la urmă, dincolo de toate consideraţiile de profunzime variabilă care se pot face despre istorie, individ şi acesta din urmă ca victimă/material uman pentru cea dintâi, ceea ce rămâne din acest roman e capacitatea de a spune poveşti. Personajele lui Filip Florian narează întâmplări vecine cu fabulosul, petrecute într-un timp epistemic incert, cu o forţă care îl captivează pe cititor. Cusurgiii i-ar putea reproşa romancierului că lasă prea uşor din mână anumite fire epice (cum ar fi cel cu ziarista sosită în localitate pentru a relata evenimentele), dar eventualele crăpături în edificiul romanesc sunt prea neînsemnate pentru a-i provoca pagube importante.

      Fact checking

• Împăratul Franz Joseph nu a fost ultimul reprezentant al dinastiei de Habsburg-Lotharingia, cum ni se spune la începutul romanului, într-o privire istorică admirabil de bine pusă în scenă de altfel. Bătrânul împărat a fost urmat la tron de nepotul lui, Karl, din aceeaşi casă domnitoare.
• Micul oraş de munte unde se petrece acţiunea ar putea fi Sinaia, dar în lipsa unor dovezi clare asta e o simplă speculaţie. Numele localităţii rămâne învăluit în mister, la fel ca numele urbei unde au loc evenimentele din O scrisoare pierdută.