☺☺☺ Mario Vargas Llosa – Istoria lui Mayta

Nu ştiu să fi reeditat cineva versiunea românească a romanului Istoria lui Mayta de Mario Vargas Llosa, apărut la vechea editură Cartea Românească în 1991, nici măcar după creşterea exponenţială a acţiunilor scriitorului odată cu câştigarea Premiului Nobel. Spun asta pentru că potenţialii cititori ai cărţii trebuie să ştie că au să aibă ceva de lucru căutând-o. Dacă această căutare se justifică sau nu rămâne să răspundă alţii, eu nici nu îndemn, nici nu disuadez pe nimeni.

Dacă e pe povestite, Istoria... (ca roman) nu e cine ştie ce. Sub pretextul iniţial al unui interes în aparenţă obiectiv pentru stabilirea faptelor, autorul pune la un loc relatări avându-l în centrul lor pe un oarecare Alejandro Mayta, militant troţkist peruvian care pune la cale la sfârşitul anilor 1950 o insurecţie într-o mică localitate din Anzii Cordilieri (Jauja). Naratorul îşi potriveşte pe scăfârlie pălăria de reporter şi purcede la intervievat persoane care l-au cunoscut îndeaproape, de la mătuşa acestuia, Josefa Arrisueño la versatilul director de fundaţie Moisés Barbi Leyva, de la foşti militanţi convertiţi la politica moderată precum senatorul Campos la profesorul Ubilluz, vechi tovarăş de idei al personalităţii investigate, culminând cu o convorbire cu fosta soţie a eroului, Adelaida. Sunt convorbiri lungi, iar naratorul-detectiv-reporter se străduieşte să reconstituie cele mai importante momente ale vieţii lui Mayta.

Evenimentul aflat în centrul acestei adevărate anchete pare să fie insurecţia plănuită şi declanşată de Mayta la Jauja. Întâmplarea e evocată vag şi oarecum misterios, încă de la primele pagini ale cărţii. Ea e desemnată de termeni vagi, cum ar fi „aventura de la Jauja” sau „evenimentele de la Jauja”, ceea ce sporeşte progresiv frustrarea cititorului, care îşi dă seama că acolo s-a petrecut ceva important, dar căruia romancierul tot amână să-i spună ce anume. Aproape că te duce gândul la povestea cu tractorul dintr-un episod din Seinfeld, în care una din multele prietene ale comicului ascundea sub acest nume misterios o banală contaminare cu gonoree de la un scaun de tractor. Până la urmă povestea de la Jauja fusese o tentativă revoluţionară tragi-comică întreprinsă de Mayta în strânsă colaborare cu un sublocotenent, Vallejos, dar la care luaseră parte abia 3-4 adulţi şi câţiva elevi de liceu, entuziaşti şi totodată speriaţi.

Povestire aşa, lucrurile par simple şi liniare, dar nu sunt. Procesarea textului de către receptor e complicată de salturi bruşte între diferitele planuri ale discursului. Pe una şi aceeaşi pagină poţi găsi, amestecate, replici din interviurile luate de naratorul-investigator, fragmente din dialoguri purtate de Mayta cu comilitonii săi sau chiar bucăţi dintr-un ipotetic stream of consciousness care curge prin capul protagonistului. E un puzzle greu de digerat la început, dar care se limpezeşte înspre a doua parte a cărţii, mai ales pe măsură ce te familiarizezi cu personajele şi evenimentele. Spre şi mai marea derută a cititorului paşnic, Mario Vargas Llosa jonglează în permanenţă cu perechi antonimice precum adevăr/minciună sau aparenţă/realitate şi introduce o polisemie care incită, dacă nu agasează de-a dreptul. Ambiguitatea esenţială e cea a istoriei qua povestire şi a istoriei (eventual cu majusculă) qua realitate. Până la urmă câştigătoarea acestei confruntări implicite e opera de ficţiune:

Adevărul e că nu ştiu de ce istoria lui Mayta mă intrigă şi mă tulbură.

[I]storia lui Mayta e cea pe care îmi doresc s-o cunosc şi s-o inventez cu maximă acurateţe posibilă.

Am scris un roman care totuşi aduce de departe cu istoria aceea de la Jauja. Într-un roman sunt întotdeauna mai multe minciuni decât adevăruri. Un roman nu-i niciodată o istorie fidelă. Ca să spun aşa, minţeam ştiind despre ce mint.

Minte-mă, dar minte-mă frumos, ar putea spune cititorii mai cinici. Roman supus mai degrabă unor reguli ale logicii epistemice decât logicii clasice a lui Aristotel, Istoria lui Mayta propune ecuaţii de tipul prezent = realitate sau trecut = ficţiune (mizând, în această din urmă relaţie, pe al doilea termen). Mayta e un erou confuz, a cărui taxonomie precisă ne alunecă printre degete. Acţiunile sale pendulează între naivitatea serioasă şi sublimă şi caraghioslâcul absolut, à la Candiano Popescu şi Republica de la Ploieşti, sau între curajul inconştient şi teama perfect omenească. Interviul decisiv, care pune de altfel capăt cărţii, e cel cu însuşi (anti)eroul. Ieşit din închisoare după ani lungi de detenţie (nu întotdeauna ca urmare a unor acţiuni revoluţionare), acesta, trecut de 60 de ani, duce o viaţă marginală într-un cartier insalubru şi e cât se poate de diferit de personajul animat de un elan cvasi-mesianic, de arhanghel al clasei muncitoare. Copil fiind, Mayta refuzase la un moment dat să mai mănânce, din solidaritate cu cei care n-au ce pune pe masă. Dar poţi să ştii, o fi fost şi aceasta o simplă meandră a ficţiunii mincinoase, dar preferabile unei istorii prozaice. Despre un alt episod din viaţa lui Mayta, mărunt, dar grăitor pentru ambiguitatea acestuia, am scris mai deunăzi aici.

      Fact checking

• Romanul are referiri ample la situaţia politică din Peru din ultimii 30 de ani (cartea a apărut în 1984). Tabloul schiţat e unul sumbru, cu regimuri autoritare, multă mizerie şi înapoiere, oameni umiliţi şi obidiţi, pentru care Mayta şi tovarăşii săi ar vrea să instaleze un regim comunist ale cărui nuanţe variază de la mişcare la mişcare. Alejandro Mayta nu pare să fi existat în realitate; personalitatea şi ideile sale sunt cel mai probabil un colaj din revoluţionarii latino-americani mai cunoscuţi, de la che Guevara la Fidel Castro. Amuzat e faptul că versiunea englezească a romanului se cheamă The Real Life of Alejandro Mayta, în contrast cu titlul original, mult mai puţin tranşant şi în acord cu ambiguităţile discutate, Historia de Mayta.
• Planul principal al relatării reportericeşti se suprapune cu o epocă agitată, de pe la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, dominată de o juntă militară care recurge la ajutorul american pentru a respinge invazia unor forţe străine cubano-boliviano-sovietice. Evenimentele par în bună măsură inventate, iar situaţia politică zugrăvită, mai sumbră decât în realitate. Să nu uităm nici că Mario Vargas Llosa a fost implicat activ în viaţa politică şi a candidat chiar, fără succes, la preşedinţie (1990). Vederile sale neoconservatoare nu se potrivesc, desigur, cu cele exprimate de Mayta, dar romancierul îşi simpatizează personajul, încă o dovadă a faptului că măcar uneori arta-i artă, iar politichia, politichie.