Există parcă o cugetare (n-am memoria suficient de ascuţită ca s-o citez cu acurateţe) potrivit căreia prostul care zice că e prost e mai inteligent decât deşteptul care spune că e deştept. Mecanismul de ironie socratică pe care îl găsim în spatele unor asemenea enunţuri alimentează nu puţine cărţi precum micul roman al lui Félix de Azúa, Povestea unui idiot spusă de el însuşi (Polirom, 2006), în care reflecţiile adesea caraghioase şi paradoxale care emană de la o entitate auctorială/povestitor sunt folosite drept vehicul pentru enunţarea unor adevăruri paradoxale sau puţin convenabile. Problema care îl mistuie pe narator e una veche de când lumea şi, desigur, insolubilă: fericirea. De altfel subtitlul cărţii este „conţinutul fericirii”.
Născut, ca şi autorul, pe la începutul anilor 1940, omul nostru îşi trăieşte copilăria şi tinereţea în Spania franchistă pe care de altfel o satirizează copios; detaliu interesant, satira pare îndreptată mai ales la adresa disidenţilor regimului. Îmi mărturisesc ignoranţa deplină în materie de istorie spaniolă contemporană, aşa că n-am nici cum să-mi dau seama în ce măsură procedeul e o reacţie la anumite realităţi locale. Altminteri, luând-o de la paş’opt, din fragedă pruncie („copilăria a fost pentru mine ceea ce pentru alţii a fost serviciul militar”) protagonistul ne relatează păţaniile lui de om care, simulând fericirea, nu pare să aibă drept obiectiv decât s-o studieze. Această simulare pare să fi fost cheia supravieţuirii la şcoală sau în familie.
Nu lipsesc – n-aveau cum, într-o carte care se împiedică de chestiunea fericirii mai des decât un orb de bordura străzilor pe care le traversează – chestiunile amoroase. Tânărul îşi face iniţierea sexuală cu Victoria, amanta unui unchi, chintesenţă a erotismului, tratată desigur în manieră parodică, şi, devenit student, va avea o relaţie cu Susana, o fată mai de vârsta lui, studioasă şi ea. Ocazie ideală nu doar pentru a arunca o privire plină de sarcasm în micul univers al amorului academic, ci şi pentru a persifla nestatornicia de care dă dovadă intelighenţia epocii:
Cum am spus deja, în momentul când m-am încorporat, Susana şi cu mine ne permutaserăm funcţiile, acum funcţia mea fiind apărarea radicală a Teoriei, şi a ei o febră ştiinţifică de inspiraţie materialistă, care nu putea să se reverse decât în militantismul social. şi aşa a fost; Susana s-a afiliat la Partidul Muncii, eu m-am înscris la Filozofie, câteva săptămâni înainte de a porni spre San Clemente, cazarmă situată spre părţile Geronei.
În armată (experienţă obligatorie, se pare, celor care doresc să îmbrăţişeze lumea printr-o cunoaştere globală), eroul are parte de întâmplări tragicomice care culminează, într-o scenă savuroasă, cu pierderea unei urechi într-un accident survenit la nişte trageri. Noul soldat Švejk primeşte, în urma unui transplant o ureche nouă, iar episodul i-l evocă, oarecum previzibil, pe van Gogh. Nu scapă de satira lui Azúa nici lumea literară. O efemeră slujbă de editor (pe care o obţinuse graţie cunoştinţelor sale de engleză şi franceză) îi permite personajului nostru să intre în contact cu o pletoră de autori (habar n-am dacă toţi inventaţi), poeţi şi prozatori, mişcări literare şi reviste. E o ocazie minunată pentru o adevărată dezlănţuire de remarci, caracterizări şi sentinţe pe teme de teorie literară emise parcă de un spirit bipolar, maniaco-depresiv, unele amuzante şi inspirate, altele mai puţin:
Lucrând la Editura Barras y Estrellas nu am descoperit doar lipsa de însemnătate a artistului, lipsa de relevanţă a vieţii sale, a inteligenţei sale, a caracterului său, a moralului său, a existenţei sale, în raport cu opera de artă, care, venită de aiurea, se implanta în el; am descoperit, de asemenea, lipsa de relevanţă, lipsa de semnificaţie a operei de artă ea însăşi.
Emfaza caraghioasă a raisonneur-ului nostru (romanul e plin de asemenea cuvinte scrise cu majuscule), pofta cu care dă verdicte în domenii care de care mai diferite, de la artă şi literatură la moarte şi sinucidere, entuziasmul diletantului pe care nu-l înspăimântă propria sa ignoranţă, toate acestea conturează un Pico della Mirandola ridicul şi grav totodată. Félix de Azúa (ins serios, profesor, cu studii de filozofie) a pus la treabă un personaj care, privind Spania şi lumea ca printr-un caleidoscop, îi procură cititorului nu puţine momente cu adevărat plăcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu