Atâtea s-au întâmplat, atâtea s-au scris, comentat şi filmat, încât perioada de 12 ani cât a ţinut Al Treilea Reich pare lungă cât un veac. E ca şi cum s-ar fi contractat la un pic peste un deceniu existenţa unei lumi întregi, cu o ideologie şi un spirit desigur sinistre, dar având încă o anume capacitate de a fascina. Sistemul a fost, în majoritatea privinţelor, totalitar (deşi intruziunile în economie au fost mult mai puţine decât, să spunem, în URSS-ul contemporanului Stalin) şi a afectat în orice caz ceea ce marxiştii ar numi „suprastructura”, adică domeniul ideilor şi concepţiilor. Cartea lui Christopher M. Hutton, intitulată Linguistics and the Third Reich (Mother-tongue Fascism, Race and the Science of Language), apărută în primă ediţie la Routledge (1999) aruncă o privire (vorba vine, căci trece de 400 de pagini) asupra câtorva din implicaţiile ideologiei naziste în domeniul lingvisticii.
Lingvistica, disciplină relativ tânără (nu depăşea 100-150 de ani la vremea aceea) a fost, ca să spunem aşa, victimă sigură, asta mai ales din cauza tradiţiei organiciste şi biologizante pe care o moştenise din secolul anterior. Terminologia lingvistică însăşi e grăitoare: ea conţine denumiri de tipul „rădăcină” (chiar şi „tulpină”, cei care s-au ocupat de limbile clasice ştiu despre ce e vorba), „limbă maternă”, „limbă naturală”, „familie de limbi” „evoluţie” şi multe, foarte multe altele, de care nici măcar gramatica generativă a ultimelor decenii nu s-a putut dezbăra (destui absolvenţi ai facultăţilor de filologie au şi azi coşmarul că sunt puşi să deseneze derivaţii, adică „trees”, din care nu pricep nimic). De asemenea, lingvistica, explică Hutton, este atât mama, cât şi fiica teoriei raselor, în sensul că practicanţii antropologiei fizice a secolului al XIX-lea şi-au preluat ideile principale din lingvistică şi categoriile acesteia; ulterior lingvistica şi-a revendicat rolul de ştiinţă de prim rang în clasificarea diversităţii umane, elaborând o „caracterologie” sau „tipologie” a limbilor lumii. De aici şi până la taxonomia grupurilor etnice distanţa era foarte mică şi a şi fost parcursă de altfel. Iată tot atâtea teme de interes în contextul ideologiei fasciste a epocii.
Cu sau fără voia practicienilor săi, lingvistica germană a anilor 1930 a fost amestecată în discuţii legate de aşa-zisa ideologie a limbii materne, iar pan-germanismul militant a fost în ultimă instanţă un produs al ştiinţei limbii, ca şi grija pentru salvarea sau protejarea limbii materne de tot felul de pericole care ar fi pândit-o. Problema evreiască n-a fost nici pe departe ultima pentru care s-ar fi putut propune şi o soluţie lingvistică; chestiune foarte dificilă însă, deoarece evreul german, considerat corp străin nociv şi indezirabil, avea de regulă germana ca limbă maternă.
Christopher M. Hutton trece în revistă politica academică (cu epurările practicate în universităţi, de care n-au fost feriţi nici o seamă de lingvişti) şi prezintă câteva portrete de savanţi. Ca şi în cazul muzicienilor din Germania nazistă (despre care am scris mai demult aici, discutând cartea lui Michael K. Kater), imaginea lingviştilor e una care necesită nenumărate nuanţări. Semnificativ e cazul celebrului romanist Karl Vossler, cunoscut iniţial prin atitudinile sale potrivnice antisemitismului şi care navighează prin apele tulburi ale nazismului universitar al deceniului al patrulea. Mai puţin cunoscut publicului larg, germanistul Henning Brinkmann s-a dedicat trup şi suflet cauzei, ba chiar s-a şi oferit să spioneze în favoarea Germaniei naziste cu ocazia călătoriilor sale în străinătate. Mult mai renumit decât Brinkmann este Jost Trier, consacrat mai ales de lucrările sale de pionierat în domeniul câmpurilor semantice, cu ecouri până în structuralismul târziu al anilor 1960-1970. Trier a avut, în contextul discuţiei noastre, o evoluţie foarte relevantă, el glisând de la o abordare formală sobră a relaţiilor semantice, neutră faţă de orice angajament ideologic, înspre un soi de „poeme în proză” în care explorează universul conceptual al societăţii germanice timpurii. Alte personalităţi cu poveşti demne de a fi pomenite sunt Leo Weisgerber (promotor al unor teorii organiciste, propagandist al moştenirii celtice, deţinător al gradului de Sönderfürer etc.), Heinz Kloss (militant nazist devotat) sau Solomon Birnbaum (acesta din urmă evreu, specialist în idiş, care e de altfel o limbă germanică).
Unul din învăţămintele importante pe care le desprinde autorul după un efort de documentare remarcabil este că „nu există o contradicţie fundamentală între adeziunea la standarde ştiinţifice înalte sau la o metodă ştiinţifică, oricât de înfricoşătoare ar fi această concluzie”. În plus, constată Hutton, lingvistica a contribuit, alături de alte ştiinţe socio-umane, la învăţătura nazistă, după cum a contribuit şi la atingerea unor noi forme de înţelegere a sinelui în lumea modernă. Cu alte cuvinte, nu e uşor să separi binele de rău, iar încercările de a face asta cu orice preţ au toate şansele să eşueze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu