sâmbătă, 24 decembrie 2011

Holger Pukk – Măştile verzi


N-am reuşit să găsesc prea multe informaţii despre Holger Pukk (1920-1997), autor de cărţi pentru copii, se pare destul de popular acum vreo 50 de ani, de vreme ce i s-au tradus şi în româneşte două volume, Tu ştii cum să te porţi? (Editura Tineretului, 1965) şi Măştile verzi (aceeaşi editură, 1964). Despre cea de a doua carte e vorba în postarea de astăzi. Algoritmul literar al epocii sovietice imediat post-staliniste, deşi o idee mai relaxat decât cel al perioadei precedente, nu lasă loc la prea multă variaţie. Nu e loc pentru individualisme, iar eroii sunt văzuţi maniheist (buni sau răi) şi se compromit în măsura în care se îndepărtează de la colectiv, cu sau fără şansa de a fi recuperaţi, în funcţie de gravitatea faptelor şi de pocăinţa făptaşului.

Suntem în anii 1950-1960, într-un oraş cu vreo 15.000 de locuitori din Estonia sovietică situat pe malul mării, loc în care se petrece un fenomen ciudat. Din senin, mai mulţi elevi se pomenesc stigmatizaţi aplicându-li-se pe piele sau pe obiectele personale o ştampilă cu ciudatele litere „D.S.” de către nişte grupuri misterioase de indivizi îmbrăcaţi în costume de antrenament şi purtând nişte măşti de culoare verde care le ascund identitatea. Asta păţeşte şi Peeter Kivi, un băiat bun, sportiv şi săritor, gata să apere un căţel pe care colegul său Valter Gurvits se pregătea să-l scurteze de coadă. Frustrarea lui Peeter creşte pe măsură ce misterul măştilor verzi se adânceşte, iar acţiunile acestora devin din ce în ce mai frecvente, dar copilul nu reuşeşte să lămurească misterul. Devine totuşi din ce în ce mai limpede că „măştile” nu făceau decât să pedepsească simbolic faptele îndreptate împotriva naturii, a animalelor şi plantelor (Peeter rupsese o ramură dintr-un tufiş şi lovise cu ea tufele de pe marginea drumului, păcat de care nu devine decât într-un târziu conştient).

Cu timpul, nu doar elevii care agresează natura sunt sancţionaţi de echipele măştilor verzi, ci şi cetăţenii adulţi care comit asemenea fapte. Aflăm că stigmatul „D.S.” are înţelesul de „duşman al naturii”.  În cele din urmă organizaţia iese parţial din clandestinitate printr-un anunţ făcut la difuzoarele şcolii:

„Atenţiune! Atenţiune! Ascultaţi cu toţii! De la conducerea unităţii de pionieri am primit o comunicare interesantă. Vă voi citi scrisoarea. Atenţiune! Atenţiune!” [...]
„Începem:
Conducerea unităţii de pionieri din şcoala medie nr. 1 aduce la cunoştinţa tuturor elevilor că în şcoală a fost constituită o asociaţie secretă!” [...]
„Asociaţia îşi propune drept scop să lupte împotriva acelora care distrug plantele şi chinuiesc animalele, să ajute locuitorilor oraşului nostru în acţiunea de înfrumuseţare a străzilor, să îngrijească de parc ş.a.m.d.”

Aşadar o asociaţie secretă, dar cam pe faţă, ba chiar cu voie de la poliţie, căci se va dovedi că are binecuvântarea instructoarei de pioneri, a corpului didactic (bătrânul profesor Norman) şi e coordonată de un horticultor (grădinarul Nîmm). Peeter se va lămuri în cele din urmă care e rostul organizaţiei, îşi va recunoaşte faptele şi va deveni el însuşi membru al ei, alături de buni prieteni şi colegi precum Vilma, Volli sau Kaliu. Peeter e aşadar recuperabil şi parcurge drumul penitenţei, dar alţii (Valter Gurvits) nu înţeleg s-o facă şi, iremediabil pierduţi pentru sistemul de valori, sunt daţi afară din organizaţia de pioneri. Sancţiune mai grea şi umilinţă mai mare nici că se puteau concepe.

Ori de câte ori citim cărţi din acestea nu avem cum să ignorăm contextul istoric în care au fost scrise. Estonia era de vreo 20 de ani republică sovietică unională. Cu toate acestea, trebuie să citeşti cartea destul de atent ca să remarci semnele ocupaţiei: sistemul social şi educaţional de tip sovietic, limba rusă menţionată ca obiect de studiu, sovhozurile, întâlnirile pionierilor cu fruntaşii în producţie. Numele sunt mai toate estone (savuroase de altfel pentru un necunoscător) şi copiii au şi ore de limbă estonă, deşi se mai iţeşte timid şi câte o identitate rusofonă cum ar fi poştăriţa Valentina Ivanovna. Interesantă mi se pare relaţia copii-părinţi. În scrierile realist-socialiste cei mici sunt de regulă nişte proiecţii etice ale adulţilor, dar principiul e respectat numai parţial în această carte. Peeter (care e esenţialmente erou pozitiv) e orfan de tată. Acesta, membru al forţelor de securitate, murise în luptă cu răufăcătorii. Maimu, colega de clasă a lui Peeter, înfierată şi ea de ecologişti, e o fată certăreaţă şi resentimentară şi nu e foarte diferită de mama ei, ne dă de înţeles autorul. Preşedintele detaşamentului de pioneri, Kaliu Piir, e, dacă se poate spune aşa, chiar mai pozitiv decât Peeter (e de altfel şi unul din conducătorii măştilor verzi). Cu toate astea, tatăl lui Kaliu e alcoolic (racilă veche şi răspândită în societatea sovietică!) şi e chiar arestat pentru că a lovit pe cineva cu o sticlă la beţie.

Romanul are o anumită prospeţime şi ingenuitate care îl fac citibil şi azi. Desigur, ecologismul militant al anilor 2000 e diferit de cel de acum jumătate de secol. Autorul dă totuşi dovadă de multă inventivitate şi, după ce dă Cezarului ceea ce acesta oricum şi-ar fi luat singur, mai are destule resurse  să-i iasă o carte nu lipsită de farmec.

2 comentarii:

magda spunea...

sarbatori fericite!
noul an sa-ti aduca acea carte de cinci stele.
(si noua stirea despre ea.)

Micawber spunea...

@ magda

Multumesc. Nu trebuie sa luati foarte in serios "stelele" pe care le atribui. Uneori n-am nici eu insumi habar de ce dau cate dau. Nu-i o tentativa axiologica serioasa.