miercuri, 21 decembrie 2011

☺☺☺☺ Iuri Andruhovici - Moscoviada


Citind Moscoviada lui Iuri Andruhovici (Editura All/Allfa, 2010), mi-a venit în minte o scenă dintr-un episod din Seinfeld. Aflat în metroul newyorkez, unde se înfruntă într-un joc de dominaţie mondială pe viaţă şi pe moarte cu Newman, Kramer spune pe un ton satisfăcut: You know what the Ukraine is? It's a sitting duck. A road apple, Newman. The Ukraine is weak. It’s feeble. I think it’s time to put the hurt on the Ukraine. Spre ghinionul lor, discuţia e auzită de o matahală cu căciulă de blană, descinsă probabil din sitting duck, care le face praf tabla de joc, spunând: I come from Ukraine; you not say Ukraine weak etc. Care va să zică nu-s cu toţii ruşi, chiar dacă beau de sting şi poartă cu toţii căciulile acelea. Fenotipurile pot fi asemănătoare, chiar dacă genotipurile diferă, dar Andruhovici ţine să ne convingă că rusul e una, iar ucraineanul e o pasăre cu totul diferită.

Moscoviada e relatarea unei zile din viaţa lui Otto Vilhelmovici von F., un tânăr poet ucrainean care învaţă la Institutul Literar din Moscova („facultatea nebunilor întru Hristos”) şi locuieşte la căminul instituţiei, o clădire cu mai multe etaje situată central, care pare să adăpostească mai toţi ciudaţii din spaţiul sovietic. E vorba, desigur, de cei cu aspiraţii literare. Suntem undeva prin 1991-1992, pe la spartul târgului, cum ar veni, URSS-ul îşi trăieşte ultimele clipe, iar chiriaşii căminului par cuprinşi de frenezia sfârşitului de epocă. Sunt figuri pitoreşti, boeme, slinoase, reprezentând numeroase naţiuni unionale (care când nu creează „cumpără: casetofoane, haine de piele, tinere, pistoale, grenade, măşti de gaze, paltoane, case, blugi, terenuri, coniac”). Cititorul, care a văzut destule la viaţa lui literară, nu va fi surprins de destrăbălarea din cămin („până şi pereţii şi lămpile mustesc de devergondaj sexual”) sau să vadă cum tineretul studios e gata să-şi dea viaţa pentru o sticlă de votcă.

Pe autor pare să-l intereseze totuşi mai mult personajul său central, a cărui zi o urmăreşte ca printr-un obiectiv de camcorder. Eroul e pus să-şi povestească acţiunile unui imaginar Olelko al II-lea, rege al Ucrainei pe care îl visase într-o noapte, iar când nu face asta, relatarea o preia însăşi entitatea auctorială, adresându-i-se lui Otto la persoana a II-a, dovadă destul de elocventă a puternicei sale implicări afective. La urma urmei, ce are de povestit Otto? Ziua începe enigmatic, cu o incursiune în duşul studentelor, unde se acuplează fugitiv cu o colegă de culoare pe care n-o cunoaşte. E parcă un semnal că urmează evenimente ciudate – şi să te ţii. În drum spre apartamentul unui amic pe care nu apucă să-l întâlnească, Otto von F. trece pe la barul-berărie din strada Fonvizin unde e martorul unui atentat terorist, îşi vizitează iubita, o oarecare Galea, femeie mai în vârstă decât el şi de care se desparte violent, pentru a fi în cele din urmă jefuit de către un bătrân ciudat. Urmărindu-l pe hoţ pentru a-şi recupera portofelul, protagonistul trece, precum Alice care urmăreşte Iepurele de Martie, într-un domeniu subteran.

E momentul în care se rup toate firele care asiguraseră un oarecare grad de congruenţă naraţiunii. Otto se vede sechestrat într-un spaţiu underground (la propriu şi la figurat), populat de figuri ciudate, mascaţi, agenţi ai represiunii sovietice. E un ultim refugiu al celor care visează la restaurarea imperiului, de data asta dintr-o perspectivă diferită de cea comunistă („Dar aici ne e casa. Aici se află inima noastră subpământeană. Aici e Rusia acum, una şi indivizibilă. Şi nici nu plecăm de-aici până când acolo, sus, tancurile noastre nu storc şi ultimul rahat din ultimul duşman. Atunci ieşim şi noi în lumina noii Rusii, a celei vechi, ducând în mâini icoane luminate şi alte sfinte lucruri monarhice…” îi declară lui Otto unul din personaje. Se dizolvă identităţi, se pulverizează relaţiile temporo-spaţiale consacrate şi până la urmă totul pare să se petreacă în mintea personajului principal, deşi nici pe asta nu poţi să pui pariu (Aşa se întâmplă când are omul o coruptă de conştiinţă postmodernă, von F.!, îşi apostrofează autorul eroul). Păstrând proporţiile şi cu deosebirile de rigoare, von F. e un fel de Gavrilescu, iar Moscova, o stradă Mântuleasa mult mai mare şi mai întortocheată şi cu un potenţial devorator hiperbolizat:

E oraşul celor o mie şi una de camere de tortură. Avanposturi de-ale Estului în vederea cuceririi Vestului. Ultimul oraş al Asiei, de ale cărui coşmaruri bete au fugit în panică monarhi sleiţi de puteri şi germanizaţi. Oraş al sifilisului şi al huliganilor, al basmelor preferate cu nenorociţi înarmaţi. Oraş al imperiului bolşevic, al monstruoaselor clădiri cu nenumărate etaje ale comisariatelor poporului, al tainicelor galerii subpământene, al aleilor interzise, oraş al lagărelor de concentrare, în care vârfurile unor giganţi împietriţi ţintesc către cer. Cei care populează puşcăriile din partea locului sunt atât de numeroşi, de parcă ar alcătui o adevărată naţiune europeană. Oraş al monogramelor săpate în granit, al spicelor de marmură şi al stelelor în cinci colţuri de mărimea unui soare. Oraşul ăsta nu e în stare decât să înfulece, oraş al preascârboaselor curţi interioare şi al şipcilor strâmbe de gard din străzi dosnice acoperite de puful desprins din plopi şi purtând nume atât de despotice [...]

Otto von F. nu are scăpare. Odiseea lui (numită în cheie solemn-ironică Moscoviada) e un drum închis. Chiar dacă intuieşti încă de la primele pagini ale cărţii că eroul e condamnat, combinaţia de sarcasm şi patetism cu care Andruhovici a impregnat din belşug textul şi subtextul generos, care trimite nu rareori la Bulgakov, te fac să nu laşi cartea din mână. Ah, dar parcă şi Bulgakov era la bază ucrainean, nu?

Niciun comentariu: