Pentru cine bat clopotele

În perioada sa vieneză, Schönberg a locuit câţiva ani (1903-1909) pe Liechtensteinstrasse, în apropierea unei biserici. Liniştea după-amiezilor în care se consacra compoziţiei îi era tulburată de şirul neîntrerupt de servicii funebre din biserică, ocazii cu care clopotele băteau ore întregi. La început, cufundat în muncă, abia dacă le auzea, dar in cele din urmă, fiind şi afectat de o lipsă de inspiraţie supărătoare, a început să se simtă deranjat de sunetele respective. Ba chiar i s-a plâns şi lui Mahler. „E ciudat cât de indiferenţi pot fi oamenii dacă n-au simţit un lucru pe pielea lor”, scrie Schönberg. Părintele dodecafoniei continuă (traducerea este a mea, ca şi a citatului de mai sus):

Una din colibele în care compunea Mahler

Lumea nu poate aprecia cu adevărat suferinţele celorlalţi. Acesta este motivul pentru care Mahler a răspuns [...]: sunt sigur că nu te deranjează. N-ai decât să încorporezi clopotele în compoziţie!

Dar şi mai ciudat – şi am simţit eu însumi acest lucru de multe ori – este faptul că acest gen de aroganţă se pedepseşte. (Mă îngraş când îmi bat jos de graşi; sunt tratat incorect după ce mă port urât cu alţii etc.) Mahler avea chiar pe malul lacului Wörthersee o colibă unde compunea, construită special pentru el, la un sfert de oră de mers pe jos prin pădure de la vila lui. În liniştea locului, cântecul păsărilor îl deranja atât de tare încât n-a mai putut să compună acolo.

Să-şi fi amintit în momentele acelea că mă sfătuise să includ clopotele în compoziţie?

Nu ştiu dacă Schönberg era superstiţios (Mahler era, şi încă în stil mare) şi nici dacă a invocat urgia divinităţii la adresa celui care îi dădea sfaturi componistice. Cât despre clopotele încorporate în lucrări muzicale, Mahler nu le-a folosit ca atare. A inclus însă în simfoniile sale unele reprezentări muzicale ale clopotelor, poate nu fără o intenţie parodică. Ar fi vorba de celebrul cor de copii din Simfonia a III-a care imită glasul clopotelor (Bimm, bamm, bimm, bamm.../ Es sungen drei Engel einen süssen Gesang etc.) şi, desigur, de glasul tălăngii de vite din Simfonia a VI-a.

Păţania lui Schönberg e relatată chiar de el (am găsit-o în cartea lui Joseph Auner, The Schönberg Reader, Yale University Press 2003). Poza cu coliba lui Mahler e luată de aici.