luni, 13 februarie 2012

☺☺☺ Bodgan Creţu – Utopia negativă în literatura română


Lingvistica statistică ne spune că în orice text frecvenţa cu care apar cuvintele care reprezintă aşa-numitele categorii funcţionale (pronume, articole, auxiliare, particule etc.) este mai mare decât cea cu care apar cuvintele care aparţin categoriilor lexicale (substantive, verbe, adjective etc.). E o generalizare asupra căreia specialiştii s-au pus de acord de o bună bucată de vreme şi pe care nu ar avea şanse s-o infirme decât cuvântul distopie folosit în textele criticilor literari. E adevărat şi că uneori e vorba nu de cuvântul propriu-zis, ci de sinonimele sale mai mult sau mai puţin apropiate de perfecţiune: utopie negativă, antiutopie, contrautopie sau, pe dimensiunea temporală, ucronie. E un păienjeniş de termeni (toţi opunându-se conceptual celui de utopie) pe care e greu de crezut că o să-l descurce cineva prea curând. Asta nu înseamnă că lumea bună nu-i va folosi, ca şi până acum, până la îngreţoşare.

Introducerea asta destul de pesimistă ar trebui să ne facă să vedem că a scrie o carte precum cea a lui Bogdan Creţu, Utopia negativă în literatura română (Cartea Românească, 2008) e un gest curajos. Până să apuce să vadă cum stau lucrurile în tânăra noastră literatură, autorul are de descâlcit o terminologie folosită cu multă largheţe de alţi teoreticieni. Alături de utopie, care ar fi elementul pozitiv al seriei, circulă, după cum am văzut, o pletoră de termeni cu încărcătură negativă. Ar trebui mai întâi să aflăm ce e însăşi utopia. Un răspuns pe deplin mulţumitor n-o să găsim în cartea de faţă, deşi strădanii sunt. Utopia ar fi, în esenţă, expresia literară a aşa-zisei gândiri utopice (!) care se ambiţionează să creeze o lume ideală, mai bună decât cea în care, fatalmente, trăim. Dacă utopia e de bine (mă rog, vorba vine), utopia negativă (sau distopia şi toate celelalte) ar fi de rău, adică tot o lume imaginară, dar opresivă, sufocantă, totalitară şi tot ce se mai poate adăuga la lista asta derogatorie.

Limitele dintre categorii sunt destul de vagi, ba chiar inexistente, dacă avem în vedere faptul că antiutopia se poate obţine chiar din utopie, prelungindu-i caracteristicile până extrem. Discuţia teoretică e foarte interesantă, iar Bogdan Creţu o ilustrează cu opinii din cele mai diverse, de la noi şi de aiurea, însă senzaţia cu care am rămas e că distincţiile făcute au toate un caracter extraliterar/extraestetic şi iau în discuţie mai degrabă dimensiunea etică sau ideologică. Nu e exclus ca definirea (anti)utopiei în termeni estetici să fie imposibilă. Consecinţa firească a unei asemenea dificultăţi e că sub umbrela largă a etichetei de utopie negativă ajung să încapă un număr imens de opere literare, de unde şi frecvenţa de utilizare a termenului. 

Venind mai aproape de domeniul cărţii (literatura română), Bogdan Creţu constată lipsa de apetit pentru utopie a autorilor autohtoni. Literatura noastră nu are vocaţia utopiei şi cu asta basta. Explicaţii se pot da, ele ţinând de natura eterogenă a însăşi utopiei, care presupune o concepţie generală despre lume, o poziţie filozofică bine articulată şi mai ales un spirit critic viu. Cum asemenea înzestrări le-au cam lipsit până nu demult autorilor români, scrierilor utopice româneşti nu e foarte greu de explicat. Nici în literatura populară nu vom găsi la noi echivalente ale Arcadiei sau ale unei Pays de Cocagne. Au existat, fireşte, proiecte de utopie, de pildă la Heliade-Rădulescu sau Ion Ghica, dar ele au fost foarte modeste. Teza pe care o susţine Creţu este că la noi s-au ars etapele (şi) în materie de utopie şi s-a trecut direct la utopia negativă, la distopie sau antiutopie. Asta s-ar fi întâmplat încă de la începuturi, cu Istoria ieroglifică (unde Cantemir mimează utopia, spre a trece rapid la un imaginar antiutopic) sau cu ţiganiada care, deşi pornită ca utopie, glisează în contrariul acesteia din cauza abordării burlesc-caricaturale intense. Cum ar fi, ai noştri nu rezistă să nu-şi bată joc de bunătate de utopie şi o întorc pe dos aşa cum şi-a întors Seinfeld bunătate de haină de piele fină ca să nu i-o strice ploaia. Sau cum a întors pe dos baronul Münchhausen un lup în gura căruia îşi băgase mâna.

La noi antiutopia ar fi mers de la început mână în mână cu pamfletul. Demonstraţia se face pe Din ţara Măgarilor de ştefan Zeletin, pe Tabletele din ţara de Kuty ale lui Arghezi sau pe Cimitirul Buna-Vestire de acelaşi autor. Ceva mai aproape de vremea noastră, se scriu contrautopii antitotalitare (sună ca dracu’, ce sa-i faci): Lobocoagularea prefrontală a medicului şi scriitorului Vasile Voiculescu, Gulliver în ţara Minciunilor a mai puţin cunoscutului Ioan Eremia, militar de carieră sau Biserica neagră a proletcultistului reformat A. E. Baconsky. În zilele noastre burlescul îşi face din nou apariţia (Maşa şi extraterestrul de Nichita Danilov, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete de Petru Cimpoeşu, contribuţiile lui Alexandru Ecovoiu sau ale Ruxandrei Novac etc.) 

Utopia negativă în literatura română e o sinteză care se citeşte cu interes, chiar dacă autorul n-a avut cum să facă prea multă ordine în concepte, unde domneşte o confuzie terminologică de toată frumuseţea. Ilustrarea pe exemple româneşti, unele puţin cunoscute publicului, a problematicii domeniului, e o reuşită a cărţii. Mai puţin fericită e uneori exprimarea autorului, pretenţioasă şi greoaie, atentă până la manierism să nu zgârie cumva sensibilitatea vreunei celebrităţi autohtone consacrate.

Fact checking
Nu am la îndemână date privind frecvenţa cuvintelor în limba română. Există un vechi dicţionar de frecvenţe al lui Alphonse Juilland (1965) pe care cei interesaţi îl pot consulta. Pentru limba engleză, studiile de frecvenţă pun în capul listei articolul hotărât the, urmat de cuvinte precum be, of sau and. Primul cuvânt lexical (verbul say) apare abia undeva după poziţia 30. Pentru cine nu s-a prins, povestea cu distopia era o glumă. Nu că specialiştii n-ar fi îndrăgostiţi de vorba asta şi n-ar folosi-o când cu gândul nu gândeşti. 

5 comentarii:

mihaelaursa spunea...

Daca te intereseaza tema, vezi mai bine cartea despre Antiutopii a lui Corin Braga, care este de fapt doctoratul lui francez si din care Bogdan Cretu plagiaza halucinant.

Micawber spunea...

@ mihaelaursa

Multumesc pentru semnalare. Sa spun drept, tema nu ma intereseaza din cale afara, dar e bine de stiut.

Cat despre plagiatul lui Bogdan Cretu, daca asa o fi (si nu pot sa zic nici da, nici nu), nu inseamna ca cine stie de el si nu-l da in vileag e complice? Ce vreau sa zic e ca s-ar cuveni ca acest plagiat, in masura in care a fost comis, sa fie demascat asa cum trebuie, cu citate, cu texte puse alaturi, cu tot tacamul, intr-un material publicat fie si numai pe internet.

mihaelaursa spunea...

Nu m-a interesat problema, dar parc-am vazut la un moment dat un inceput de astfel de examen comparativ in Cultura, daca nu gresesc, poate intr-un articol al lui Terian. Eu stiam pur si simplu cartea lui Corin cand am citit Bogdan Cretu si mi-a sarit in ochi. Nu ma simt complice, cata vreme nu sunt nici editorul lui, nici autorul plagiat. Personal n-am vocatie de critic de „ordonare”, dar - dac-as avea-o - poate ca ar fi fost frumos sa scriu, ai dreptate.

Micawber spunea...

@ mihaelaursa

Nu era vorba sa va invinovateasca cineva. Cu toate astea n-ai cum sa nu incerci o anume frustrare vazand referiri sibilinice la cate un plagiat si sa nu gasesti nicaieri o prezentare clara si - daca se poate lamuritoare - a chestiunii.

Asa cum stau lucrurile, Bogdan Cretu si altii asemenea risca sa ajunga precum Itic spionul din bancul acela. Daca nu-l stiti, o sa gasiti extrem de usor pe cineva care sa vi-l spuna.

mihaelaursa spunea...

Perfect adevarat! si pe mine ma enerveaza cand vad din astea prin subsoluri de bloguri si chiar n-aveam in intentie niciun fel de demascare sau incriminare. A fost mai degraba un reflex amical: si cu prietenii reali ne avertizam despre astfel de chestii.
Chiar nu stiu bancul, sper sa-l stie Doru, am devenit curioasa.