Atent cu receptarea şi posteritatea operei sale, Neagu Djuvara scoate la Humanitas (2011) acest volumaş, intitulat Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă. Tot e bine că nu pe dos, deşi titlul, formulat într-o tentă vag eminesciană, poate si citit şi viceversa, adică neprietenilor mei şi criticilor lui cutare. Totul a pornit, desigur, de la Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti, despre care am scris mai demult aici. Povestea e deja destul de bine cunoscută: istoricul readuce în discuţie, cu argumente interesante şi de mult bun-simţ, problema întemeierii primului stat românesc unificat de către o elită alogenă de origine cumană.
Scandalul produs în 2007 la apariţia primei ediţii a lucrării a fost considerabil, dar Neagu Djuvara insistă că marea atenţie mediatică de care s-a bucurat cartea nu s-a datorat editurii, ci presei, care a găsit un subiect spumos, cu coloratură intelectuală şi care apela în acelaşi timp la o serie de sensibilităţi naţionaliste adânc înrădăcinate. O contribuţie importantă au avut-o câteva articole apărute în azi dispărutul ziar Cotidianul, nu neapărat ostile ideilor din carte, însă cu acea alură tabloid-băşcălioasă care face tema atrăgătoare pentru reprezentantul middle class spălat la creier (materialul tipic este cel semnat la vremea respectivă de Doru Buşcu).
Neagu Djuvara îşi împarte cartea în capitole în funcţie de reacţia dominantă pe care o surprinde la comentatorii săi. Există, bunăoară, o secţiune intitulată Articole de revistă, majoritar ostile, o alta, botezată Articole din diverse cotidiane şi reviste (mai mult favorabile), în fine, Articole violent ostile şi Critici constructive. Reacţiile negative ar fi fost provocate, crede istoricul, de încercarea sa de a tulbura apele şi de a contrazice susţinerile care alcătuiesc Vulgata istorică oficială. Aceasta nu concepe cu niciun chip că primii domnitori de la sud de Carpaţi, împreună cu elita politică, ar fi putut fi altfel decât (daco)-romani şi ortodocşi. Unii din adversarii acestor idei le resping fără să depună un prea mare efort de argumentare, Cazul tipic e al onctuosului Răzvan Teodorescu care, răutăcios, îl expediază pe Djuvara în categoria „venerabil amator”, dar uită să facă o discuţie serioasă. Matei Cazacu respinge şi el tezele din Thocomerius..., dar are meritul de a o face sistematic şi argumentat (chiar dacă pe Djuvara nu-l conving argumentele respective).
Categoria criticilor violent ostile e ilustrată de articole de Adrian Andrei Rusu, Nicolae Constantinescu şi Radu ştefan Vergatti (primii doi, specialişti în arheologie). Respingând criticile care i se aduc, uneori cu vădită rea-voinţă şi atacuri la persoană (Nicolae Constantinescu), Neagu Djuvara face afirmaţia paradoxală în aparenţă că pentru lămurirea chestiunilor în cauză arheologia are o importanţă mai redusă decât, de pildă, lingvistica. Aserţiunea îi va nemulțumi în primul rând pe acei istorici care fetişizează materialul concret, pipăibil şi resping argumentele lingvistice ca fiind speculative. E o atitudine care dovedeşte destulă ignoranţă, căci lingvistica a făcut progrese extraordinare în ultimele decenii şi dispune la ora actuală de o metodologie de investigaţie care o apropie foarte mult de statutul unei adevărate ştiinţe galileene. Se citează cazul unui arheolog care, citând dovezi ale domeniului său, declara că indo-europenii nu aveau cum să fi ajuns mai la vest de teritoriul Rusiei actuale, în vreme ce lingvistica comparată demonstrează ceea ce este de altfel de domeniul evidenţei, anume că aceştia au ajuns până la Atlantic.
În fine, există critici constructive despre care Neagu Djuvara afirmă că a ţinut seama în ediţia revizuită apărută în 2011. E cazul, printre altele, al observaţiilor făcute de Rodica Zafiu, care, discutând evoluţia semantică a termenului de descălecare aduce argumente indirecte în favoarea tezei originii străine a clasei dominante întemeietoare de formaţiuni statale la noi. Sunt argumente de ordin lingvistic (şi, de ce nu, de natură logică) greu de respins şi poate mai convingătoare decât prezenţa (sau absenţa) unui oscior într-o necropolă. Tot lingvistica, de astă dată în convergenţă cu descoperirile arheologice, poate oferi argumente pentru o dominaţie bulgară timpuriu-medievală întinsă până peste Carpaţi şi care ar explica destul de bine forma slavă a terminologiei şi organizării bisericeşti.
Neagu Djuvara pare să se fi limitat la sistematizarea reacţiilor unor istorici, arheologi şi lingvişti (pe jurnalişti nu-i pun la socoteală, căci ei sunt specialişti în toate domeniile). Nu ştiu dacă şi-a propus să caute şi opinii ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române. Nu e exclus s-o fi făcut, după cum nu e imposibil ca rezultatul să-l fi speriat. Într-adevăr, o simplă trecere în revistă a opiniilor unor oficiali ai bisericii dominante, uşor de realizat cu un motor de căutare pe internet, îţi dă fiori. Pentru sfințiile-lor teza apartenenţei confesionale la catolicism a primilor domnitori munteni e un subiect tabu mai ceva decât pentru majoritatea istoricilor, iar dovezile aduse în ultimii ani nu există. Consecinţa logică ar fi să-l considerăm şi pe Burebista ortodox şi să isprăvim povestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu