vineri, 24 februarie 2012

Exploatarea copiilor (cu ţipete)


Să stea liniştiţi activiştii pentru drepturile omului, în postarea de azi n-o să fie vorba despre încă un sweatshop din ţările lumii a treia unde nişte copii năcăjiţi cos pe bani puţini ţoale pe care Gap Inc. sau Banana Republic le vând după aceea scump. În plus, chiar aşa să fi stat lucrurile, întâmplarea la care mă refer s-a petrecut în 1958, aşa că fapta rea, dacă o fi fost, trebuie să se fi prescris. Nu suntem nici într-o suburbie sărăcăcioasă din New Delhi, ci la Viena, oraş care chiar dacă nu mai are grandoarea keiserliche-königliche şi a trecut de curând printr-un război urât, continuă să însemne ceva în materie de muzică. E 1958, iar la Sofiensaal se lucrează la celebra înregistrare Decca a Tetralogiei, despre care am tot avut ocazia să scriu. Povestea o spune, ca de obicei, producătorul John Culshaw.

Se fac pregătiri pentru înregistrarea celei de a treia scene din Das Rheingold, cea în care Wotan şi versatilul Loge coboară pe tărâmul nibelungilor (Nibelheim) pentru a-i smulge lui Alberich inelul şi comoara. E momentul în care Wagner foloseşte un ansamblu vocal ciudat, alcătuit din nibelungi care se foiesc, ţipă şi se văicăresc, puşi la munci grele şi oprimaţi de proprietarul trecător al inelului. În paranteză fie spus, compozitorul apelează foarte rar la ansambluri vocale, coruri şi alte adunări de inşi care cântă laolaltă. Grupul fiicelor Rinului, cele nouă valkirii şi vasalii lui Hagen din Götterdämmerung sunt printre puţinele momente de acest gen din cele peste 16 ore de muzică ale Tetralogiei şi sunt de altfel relativ scurte.

Pentru nibelungii chinuiţi a fost nevoie de patruzeci de copii. Problema era nu numai ca aceştia să fie găsiţi, ci să fie făcuţi şi să ţipe convingător. Producerea de ţipete în spectacolele de operă nu e o chestiune trivială; adesea cântăreţi foarte buni, care fac faţă perfect unor partituri dificile, se poticnesc la un ţipăt ceva mai extramuzical. John Culshaw ne povesteşte că în Tetralogie a avut probleme şi cu ţipetele din Die Walküre (Sieglinde) sau Götterdämmerung (Brünnhilde, Gutrune, Hagen). Tot el ne spune şi că majoritatea cântăreţilor preferă să-şi urle propriile ţipete (ca să zic aşa) şi de regulă le iese bine atâta vreme cât nu este pornit microfonul de înregistrare, moment în care îngheaţă. Din acest motiv e nevoie de sesiuni speciale de ţipete, la sfârşitul cărora tehnicienii aleg ce e mai bun.

Odată găsiţi, copiii s-au dovedit mult mai puţin inhibaţi decât celebrităţile. Singurul element care părea să-i sperie era repetitorul, a cărui înfăţişare de profesor austriac îi înspăimânta. Scena relatată de producător e savuroasă, dar aş lungi prea mult postarea dacă aş povesti-o. Pe lângă inhibiţia pe care le-o transmitea figura repetitorului, un obstacol s-a dovedit şi reacţia pe care o au copiii când îi pui să ţipe. Ei produc mai degrabă genul de sunete pe care le auzi pe un teren de joacă decât urletele de teroare necesare în operă. Ajutorul a venit dintr-o direcţie neaşteptată: Sir Georg Solti, dirijorul, s-a dovedit un pedagog foarte bun şi a reuşit în cele din urmă să obţină efectul dorit. Un har special în relaţiile cu copiii-cântăreţi l-ar fi avut compozitorul Benjamin Britten, care a avut nevoie de un ansamblu de băieţi care să ţipe în celebrul War Requiem.

Ring Resounding de John Culshaw a fost şi azi principala sursă de informaţii. Fotografia, preluată din carte, îl înfăţişează pe Sir Georg Solti (în centru, cu chelie) încercând să-i facă să se relaxeze pe cei 40 de şcolari inhibaţi, în timp ce repetitorul austriac (în stânga), cu o figură mult mai burgheză, se mulţumeşte să privească. 

Niciun comentariu: