vineri, 10 februarie 2012

Wagner cu nicovale

Trecând la înregistrarea integrală la Viena a Tetralogiei, ambiţiosul producător John Culshaw şi-a propus să fie cât se poate de fidel indicaţiilor din partitura wagneriană. Pentru Das Rheingold, prima operă a ciclului (1957), aceasta cerea ca celebrul leitmotiv ritmic al nibelungilor, care se aude la începutul şi la sfârşitul scenei a III-a (coborârea şi întoarcerea lui Wotan şi Loge din Nibelheim), să fie interpretat de nu mai puţin de 18 nicovale. Pentru interpretările obişnuite se recurge de regulă la tot felul de artificii de percuţie, nu stă nimeni să aducă atâtea nicovale în orchestră. Cu toate astea, Wagner fusese clar (9 nicovale mici, 6 nicovale mari şi 3 nicovale foarte mari), ba precizase chiar că acestea trebuie să fie acordate în fa (pretenţie desigur absurdă, de vreme ce nicovala, la fel ca trianglul, e neacordabilă).

A trebuit întâi să se facă rost de nicovale. Acestea au fost găsite la o aşa-zisă şcoală de nicovale. John Culshaw, mirat că exista aşa ceva în Viena, nici nu pricepe bine ce se învaţă acolo, dar e bucuros să închirieze, pe bani buni, 18 nicovale plus vreo 3 de rezervă, plătind şi asigurare pe ele (asta se va dovedi o idee bună, căci 3 se vor deteriora în urma utilizării). A fost apoi nevoie să fie găsiţi percuţioniştii care să izbească în nicovale, sarcină grea până şi într-un oraş al muzicii. Până la urmă s-a recurs şi la alţi instrumentişti (trompetiști, harpişti etc.) Astfel suplimentată, orchestra lui Sir Georg Solti a ajuns să numere 125 de oameni.

S-a trecut la repetiţii şi s-a încercat dispunerea optimă a nicovalelor în vederea obţinerii unui efect stereofonic optim (era vorba, oricum, de prima înregistrare stereo a operei). S-a constatat că Wagner, care specificase în partitură până şi dispunerea spaţială a nicovalelor, se fusese foarte inspirat. Operaţiunea a fost un succes, iar sunetul obţinut, de fapt un zgomot ritmic obsedant, aproape chinuitor pentru ureche, s-a dovedit de mare efect. Iată cum sună fragmentul (de data asta dirijat de Herbert von Karajan, pasajul relevant începe să se contureze la minutul 1:20 al clipului):


Ce poate fi mai wagnerian de atât? Să ne abţinem totuşi de la asemenea întrebări retoric-admirative şi să ne amintim că renumitul leitmotiv al nibelungilor e luat fără ruşine (n-avea Wagner aşa ceva, ci doar geniu) din partea a III-a (Scherzo) a cvartetului Moartea şi fata de Schubert. Asemănarea e fără greş:


Ar fi păcat să închei postarea asta despre nicovale fără să pomenesc şi contribuţia (mai modestă poate, dar cunoscută) a lui Verdi, cu acompaniamentul la corul din Il Trovatore:


Folosirea ditamai nicovalelor nu e singura năzbâtie a cuplului Solti-Culshaw. Despre cum s-au obţinut alte efecte sonore (cerute de altfel de partitură), poate data viitoare.

Cele mai multe informaţii din postarea de azi au fost luate din Ring Resounding, cartea lui John Culshaw. Tot din această carte am luat şi ilustraţia textului, care înfăţişează grupul celor 18 nicovalişti

Niciun comentariu: