Cum rămâne cu cărţile audio?

Nici nu ştiu cum să le zic, cărţi audio, audiobooks sau, cu un termen cam preţios introdus în circuitul frazeologic de o editură cunoscută, cărţi vorbite. Indiferent cum le-aş numi, ele există şi au început de câţiva ani buni să apară şi la noi, performera evidentă fiind, ca număr de titluri şi varietate tematică, Humanitas. Trec repede peste chestiunile astea formale. Toată lumea ştie la ce mă refer.

Sau poate că nu tocmai. Să explic de ce. Când zicem carte audio, avem în vedere o carte întreagă (citită, înregistrată şi transpusă pe suport adecvat, cel mai adesea CD) sau o selecţiune din carte, supusă altminteri aceluiaşi tratament? Dacă ar fi să răspundem bazându-ne pe produsele cele mai răspândite de pe piaţa autohtonă, am înclina spre cea de a doua variantă. Într-adevăr, avem la dispoziţie destul de puţine înregistrări integrale ale cărţilor despre care vorbim (printre acestea se numără, din fericire, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara). Cele mai multe audiobook-uri autohtone nu conţin decât fragmente de carte, citite, e drept, de voci celebre, de actori sau personalităţi publice cunoscute (nu mai dau nume, să nu se supere cei omişi). Nu există pe piaţă, cred, nicio înregistrare integrală a vreunui roman mai întins din literatura noastră. Contrastul cu culturile occidentale, unde există un număr imens de înregistrări integrale accesibile comercial, e extrem de puternic.

Care să fie cauza? Nu e exclus să fie vorba de factori strict economici. Cărţile audio nu sunt nicăieri printre cele mai ieftine produse. Înregistrarea integrală a unei cărţi de 250 de pagini ocupă, în funcţie de calitate, 500-700 MB. Să facă alţii socoteala câte CD-uri cu format wav înseamnă asta (căci editorii noştri nu par să mizeze pe formatul mp3). Sunt cel puţin 10-15 ore de lectură şi îmi imaginez că tariful unui profesionist de calibru e suficient de ridicat ca să ducă în sus preţul produsului finit. E mult mai simplu să faci o selecţie de 50-60 minute, chiar dacă pentru mulţi preţul rămâne prohibitiv.

Culmea este că există o bogată arhivă de înregistrări integrale în format mp3 pe site-ul Asociaţiei Nevăzătorilor din România (cam 1200 de titluri, vezi aici). Aceste titluri sunt însă cu circuit închis şi sunt disponibile numai membrilor asociaţiei. Mă întreb dacă accesul la aceste cărţi nu ar putea fi deschis şi publicului larg, cel fără deficienţe de vedere. Pe bani, desigur. Sumele încasate ar prinde foarte bine organizaţiei care, se ştie, nu o duce grozav din punct de vedere financiar. Aşa cum stau acum lucrurile, numai cine nu vrea nu face rost de fişierele respective prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe şi încă pe gratis, fără vreun profit pentru nevăzători. E adevărat că unele înregistrări sunt de calitate modestă şi lectorii nu sunt printre cei mai înzestraţi, dar tot s-ar putea constitui un fond de câteva sute de lucrări de calitate rezonabilă.

În fine, câteva cuvinte despre ascultatul cărţilor în raport cu cititul lor. Multă lume strâmbă din nas şi susţine că există o singură lectură legitimă, aia cu cartea de celuloză în braţe (hai, fie, şi pe reader). Audiobook-ul ascultat – quelle horreur – în maşină, tren, tramvai, metro sau la sala de fitness ar fi de repudiat cu vigoare. Să mi se dea voie să nu fiu cu totul de acord. Formatul audio e un simplu caz particular, alături de cel clasic, pe hârtie, cel electronic sau, că tot venise vorba de cei fără vedere, de lucrările în alfabet Braille. Ascultatul unei cărţi vorbite este, nu de puţine ori, o experienţă la fel de interesantă şi valoroasă ca cititul clasic. Depinde şi de receptor, unii au latura vizuală mai dezvoltată, alţii, latura auditivă. Dar a înfiera de plano ascultatul de cărţi mi se pare o dovadă de obtuzitate. Sau poate doar una de ignoranţă. E ca şi cum ai spune că limbajul surdo-muţilor nu e un limbaj legitim şi cu aceleaşi caracteristici profunde ca ale unei limbi vocale, ci o simplă gesticulaţie maimuţărească primitivă.