☺☺ Stelian Ţurlea – Darul Ioanei

519 pagini în cap consumă Stelian ţurlea cu Darul Ioanei (Polirom, 2007) ca să-i spună cititorului ceea ce ar fi putut fi spus, probabil, consumând cam un sfert din bunătate de hârtie. Asta dacă e să ne legăm de subiectul propriu-zis al acestui roman planturos, construit din fraze interminabile, întinse câteodată pe pagini întregi. Nu ştiu cât de invidios era răposatul Thomas Mann, dar dacă era, cartea de faţă ar fi putut servi drept obiect al pizmei neamţului. Pentru că tot n-avem ceva mai bun de făcut, să vedem cum începe tărăşenia. E vorba de unul din cele nu mai puţin de 3 (trei) începuturi alternative din care autorul ne lasă să-l alegem pe cel care ne-o plăcea mai mult, chit că s-ar putea să nu ne placă niciunul. Textul, al cărui arbore sintactic se ramifică fractalic prin adjuncţi circumstanţiali la tot pasul, sună aşa (cine se plictiseşte uşor, să-l sară fără regrete):

În cadrul uşii-fereastră a balconului care înconjoară apartamentul pe toată lungimea a două laturi, cu ochii ţintă pe ţuguiul imens de ţiglă roşie al casei de peste drum, acum înnegrit de fumul limbilor de foc şuierate prin mai multe ferestre, încolăcite pe stâlpii de susţinere prelinse în lungul grinzilor, despicate la nivelul acoperişului de solzii olanelor care crapă, înfierbântaţi, cu un pârâit de os frânt, şi alunecă în stradă cu un pocnet sec, cu ochii ţintă la ţuguiul imens zbătându-se în incendiu, despuiat brusc de sobrietatea şi grandoarea care-l făcuseră un reper în toată acea îngrămădire de case bătrâneşti şi vile cu ziduri groase răsărite printre coroane largi de arbori seculari, un amestec de culori, forme şi linii frânte întins până departe şi privit cu nesaţ de pe terasă în fiecare dimineaţă; nu numai înfiorându-se de zbaterea ţuguiului care se chircea asupră-şi, strângându-se şi pierind, ci şi de respiraţia flăcărilor care, în ciuda distanţei, părea că se aude, ca şi de trosnetul lemnului şi de şuierul jeturilor de apă ale pompierilor sosiţi în sfârşit, jeturi lovind cu brutalitate în ziduri, în acoperiş, fărâmând ce nu fusese fărâmat, pătrunzând prin ferestre; înfiorându-se şi de glasurile care dintr-odată au început să ajungă până la el, nimic distinct, doar câte o vorbă şi mai puţin, un oftat sau doar icneli, ca nişte ţipete înfundate, atunci când solzii înfierbântați se fărâmau de caldarâm, urmărind cu privirea şi pâclele de fum, la început doar rotocoale şi colaci negri deveniţi acum o masă mai mult cenuşie, ca o pânză, cu forme schimbătoare în fiecare clipă sub colţii vântului care bătuse toată ziua, urmărind toate acestea s-a gândit mai întâi la un incendiu asemănător, doar mai mic ca amploare, văzut cu câteva ore înainte ca toate clopotele, ceasurile, petardele şi clinchetele de pahar să bată sosirea anului nou, şi tot la o casă din apropiere, care adăpostea locuinţa unui ambasador de prin Occident, dar n-a stăruit asupra gândului pentru că, în vreme ce continua să privească şi să audă ce se întâmplă în stradă, bătrâna doamnă s-a apropiat de uşa-fereastră, uimită şi ea de grozăvia ce prinsese ţuguiul de ţiglă de peste drum, şi întrebase ceva şi chiar în acea clipă. ascultând şi văzând toate acestea, şi-a amintit că la celălalt incendiu fusese martor cu Domniţa, în timpul uneia din lungile lor plimbări [...]

Fraza mai continuă preţ de câteva rânduri, dar cred că ni s-o fi acrit şi nouă de verbiajul ăsta, cu ţuguiul lui cu tot. Martorul la incendiu e chiar eroul romanului, un anume Andrei Vlădescu, un bărbat la vreo 30 de ani, intelectual, vezi bine, angajat la redacţia unei reviste şi care trage şi greu să termine a doua facultate (ceva filozofic, oricum, după numele materiilor la care se pregăteşte). Bătrâna doamnă e Marga Pop, septuagenară şi gazdă a lui Andrei în apartamentul de casă veche şi elegantă pe care îl ocupă de multă vreme, după ce a divorţat de un profesor de sociologie („stâlp al noii puterii comuniste”) cu dosar de cadre imbatabil. Dacă ar fi să ne luăm după unele pasaje, am zice că Vlădescu e un pic gerontofil, căci e extrem de atent cu gazda, o duce la medic şi o priveghează atunci când aceasta moare de cancer după nu multă vreme.

Andrei Vlădescu e tânăr, probabil arătos (n-am găsit, printre frazele nesfârşite, un portret fizic propriu-zis) şi are o lungă listă de cuceriri sentimentale, toate istorisite pedant, cu numele şi prenumele împricinatei. Îngroşând inutil relatarea, autorul va ţine şi să ne informeze că omul lucra la un moment dat la un eseu despre Don Juan. În momentul istorisirii, pe iubită o cheamă Ioana, mai bine zis, Ioana Sandi, căci autorul arareori scapă un nume mic neînsoţit de numele de familie. E o relaţie asimetrică: Ioana e cea care iubeşte intens (e o fire dârză şi procedează în dragoste la fel ca în celelalte domenii, unde „dacă avea un gând, nu-l abandona până nu-l ducea la capăt”). Vlădescu (pardon, Andrei Vlădescu) ţine şi el la fată, dar mai mult se lasă iubit, e o fire destul de superficială, un individ relativ plat, căruia romancierul nu vrea (sau nu poate) să-i confere adâncime. El se va refugia în cele din urmă în spatele unei promisiuni de fidelitate făcută unei anume Domniţa (care figurează de altfel în Amazonul acela de frază introductivă).  

O bună bucată din roman (plicticoasă de moarte şi lungă cât o pomană a unei minorităţi etnice) e consacrată intrigilor şi întâmplărilor din redacţia unde lucrează Vlădescu, iar liste de personaje, desigur toţi cu nume şi prenume, nesfârşite şedinţe de partid (acţiunea se desfăşoară la jumătatea anilor 1970). Unul din colegi (Meme) făcuse obiectul pasiunii amoroase a fiicei conducătorului statului, dar ghinionul său fusese că soţia acestuia („Mama Naţiunii”) nu agrease relaţia, iar oalele se spărseseră în capul lui Meme. Unda de şoc a scandalului mătură redacţia, prilej de zeci (dacă nu chiar sute de pagini, naiba mai stă să le numere) de relatări adormitoare, de transcrieri de proces-verbal de şedinţă şi tot ce cititorul cu gândul nu gândeşte, dar nu-i de natură să-l atragă.

Tehnic vorbind, romancierul încearcă şi câteva efecte pe le socoteşte, probabil mai îndrăzneţe. El trece, sporadic, de la naraţiunea omniscient-abstractă la relatarea efectuată de un (autodeclarat) povestitor, schimbarea de macaz neavând de altfel cine ştie ce motivaţie şi aducând mai mult a stângăcie. Structural, romanul e împărţit în trei mari secţiuni, acestea fiind la rândul lor subdivizate (prima în cercuri, a doua în brâuri, a treia în cer(c)uri – paranteza e a autorului). Tot acest eşafodaj pare să vrea să trimită vag la Divina Commedia, dar mi-e greu să-mi dau seama care va fi fost miza adevărată a unei astfel de partiţii. Personajul principal e căldicel şi pare bântuit de teama de a nu se angaja prea puternic faţă de o femeie (aici Ioana Sandi). În termeni seinfeldieni, dând la o parte spoiala intelectuală cu care îl văruieşte Stelian ţurlea, Andrei Vlădescu e un fel de George Costanza speriat că-şi pierde libertatea de holtei. Teama îi e sporită de eforturile Ioanei (a cărei mamă avea pile mari la „organe”) de a-i rezolva situaţia locativă rămasă încurcată după moartea Margăi Pop. Profund, nu? Acum deh, decide fiecare ce face cu banii şi cu timpul lui şi dacă merită să le investească în Darul Ioanei. Eu zic că nu.