☺☺☺☺ Michael Pollak – Viena 1900. O identitate rănită

Viena 1900. O identitate rănită de Michael Pollak (Polirom, 1998) e o carte pe care cei interesaţi de adevăratul fenomen cultural-istoric reprezentat de capitala Imperiului Austro-Ungar la intersecţia secolelor XIX şi XX n-au cum s-o rateze. În centrul acţiunii, dacă pot să-i zic aşa, se află gruparea de tineri scriitori şi publicişti intitulat Jung-Wien, ai cărui reprezentanţi mai importanţi au fost Hermann Bahr (liderul informal al grupului), Richard Beer-Hoffmann, Felix Salten, Arthur Schnitzler, Hugo von Hoffmanstahl şi, într-o asociere mai cu năbădăi, Karl Kraus. Posteritatea i-a reţinut mai ales pe ultimii trei, dar în epocă toţi aceşti autori s-au bucurat de notorietate. Nu sunt neglijate nici figurile conexe, fără o legătură imediată cu cercul tinerilor vienezi, dar a căror operă îi influenţează (Freud, Mach, Theodor Herzl, părintele mişcării sioniste etc.). 

Jung-Wien este, în mic, o proiecţie a societăţii vieneze, iar chestiunile identitare care îi preocupă pe indivizii respectivi reflectă în bună măsură frământările din epoca crepusculară a imperiului. Să fii austriac, să fii german sau să fii evreu (majoritatea membrilor Jung-Wien sunt oricum evrei)? Să fii naţionalist sau cosmopolit, eventual sionist? Să fii naturalist sau realist sau să te laşi purtat de noile curente literare? De partea cui să fii, a liberalismului burghez sau a mişcării social-democrate? Cum să abordezi relaţiile dintre sexe? Pe cât de eterogene şi numeroase sunt aceste întrebări, pe atât de diverse sunt răspunsurile pe care le primesc. Factorii unificatori sunt, dacă se poate spune aşa, preferinţa declarată pentru modernism şi experimentul artistic, dezbaterea vie, chiar dacă adesea violent-contradictorie şi uneori (ironia vieţii) amantele la comun. Uneori duc vieţi paralele, chiar dacă contrastante (a se vedea relaţia dintre Arthur Schnitzler şi amanta lui, actriţa Adele Sandrock şi cea dintre Karl Kraus şi Sidonie Nádherny von Borutin). Noroc că mărturiile abundă, de la publicistică la corespondenţă, şi sunt bine ilustrate în carte.

Până să se ajungă la Jung-Wien istoria imperiului parcursese totuşi un drum lung şi nu lipsit de hârtoape. Chestiunea identităţii e şi aici esenţială. Pollak îl consacră prima treime a cărţii, care acoperă perioada dintre domnia lui Iosif al II-lea şi anii 1870 (imperiul dualist luase naştere în 1867). Existau încă de pe atunci destule forţe cu acţiune contrară. Vorbim de pildă de figura unificator-simbolică a împăratului Franz Joseph în contrast cu spiritul centrifug care milita pentru mai multă autonomie pentru naţionalităţile imperiului sau de înfruntarea dintre mai tânăra mişcare naţionalistă austriacă şi imperialismul cultural-politic german (pentru artişti, Mozart şi Haydn opuşi antagonic lui Wagner, Grillparzer versus Schiller und so weiter pentru filozofi, Mach şi Schopenhauer). 

Că şandramaua chezaro-crăiască nu avea cum să nu se prăbuşească (mai devreme mai degrabă decât mai târziu) era un adevăr pe care cei de la Jung-Wien îl percepeau cu destulă acuitate şi – de ce să n-o spunem? – cu o luciditate remarcabilă pentru nişte artişti. La sfârşit de belle époque războiul vine ca un fel de revelator al conştiinţelor şi comportamentelor. Nu mai e timp de discutat nuanţe, iar grupul alunecă, cu puţine excepţii, înspre un naţionalism pe care deceniile anterioare nu reuşiseră să-l cristalizeze suficient. Hugo von Hoffmanstahl ajunge chiar să lucreze la un birou de propagandă. Jung-Wien prevăzuse Apocalipsa (nu era Viena marele laborator unde se experimenta sfârşitul lumii?) şi ar fi nedrept să nu-i recunoaştem clarviziunea. Limitele acestei anticipări se văd în faptul că nimeni nu se prea gândise ce urma să se întâmple... după. Cum ar fi, e mai uşor să prezici sfârşitul lumii decât să-ţi imaginezi ce vine după el. Dezorientaţi în perioada postbelică, unii din foştii tineri au găsit în europenism un mecanism compensatoriu al dispărutei identităţi imperial-austriece. Alţii (ironic, poate, dacă te gândeşti la originea lor) au devenit conservatori şi au manifestat chiar simpatie pentru idei fascizante (von Hoffmanstahl). Sprijinită pe un aparat documentar impresionant şi remarcabilă prin puterea de sintetiza problematica foarte diversă a unei epoci complicate, cartea lui Michael Pollak e greu de lăsat din mână şi, odată citită, te face să regreţi că s-a terminat.