L. Gheraskina – În ţara lecţiilor neînvăţate

Dacă are cineva senzaţia că distopia este o varietate literară destinată exclusiv cititorului adult, iar copiii au fost iertaţi, e suficient să citească În ţara lecţiilor neînvăţate de L[ia] Gheraskina, carte apărută în 1966 şi tradusă şi la noi de M. Sîntimbreanu şi E. Niţă pentru Editura Tineretului (1968). E adevărat, sub titlu figurează, în paranteze, subtitlul Basm, aşa că cei cărora nu le plac neologismele au unde să se refugieze. Oricum i s-ar zice, locul respectiv e un ţinut în care sunt suspendate legile naturii şi regulile ortografiei, iar ca urmare totul funcţionează prost, nefiresc şi de-a dreptul terifiant. E un univers care îşi propune să transpună în (meta)realitate greşelile pentru care elevul Viktor (Vitea) Perestukin fusese sancţionat de Zoia Filippovna, învăţătoarea lui din clasa a patra, cu nu mai puţin de cinci de doi. E vorba, desigur, de sistemul sovietic, cu note variind între unu şi cinci, adoptat şi la noi pentru o vreme în anii 1950.

Întors de la şcoală cu notele proaste respective, Vitea se chinuieşte să-şi facă temele vegheat de motanul Kuzea

E momentul în care realitatea se fracturează, iar elevul e vizitat de spectrele manualelor lui şcolare care îi propun o vizită într-o ţară în care lipsa de logică şi cunoştinţele inexacte nu sunt sancţionate. Vitea acceptă cu entuziasm şi porneşte în călătorie însoţit de Kuzea, care devine pe dată motan vorbitor. Călăuza celor doi va fi o minge de fotbal (vezi coperta), replică a ghemului care îi conduce pe călători în basmele sovietice. Urmează însă o serie de episoade neplăcute, care scot în evidenţă cu tipic pedagogic importanţa însuşirii corecte a învăţăturilor şcolare. Începutul îl face o trecere printr-un fel de regat al gramaticii, unde elevul trebuie să treacă printr-o serie de probe de ortografie pentru a i se cruţa viaţa şi – oare ne surprinde? – reuşeşte să le facă faţă:

Vitea e confruntat apoi cu situaţiile bizare care ar rezulta dacă nu ar exista circuitul apei în natură sau dacă rezultatele obţinute de el la problemele de aritmetică ar fi corecte. De exemplu, întrebat fiind în cât timp se vor întâlni un frate şi o soră care vin unul spre celălalt cu o anumită viteză din sate situate la 12 km distanţă, el obţinuse rezultatul de... 60 de ani, aşa că cei doi fraţi, pionieri la pornire, sunt bătrâni de-a binelea în momentul întâlnirii:

La fel şi cu o problemă în care elevul calculase că pentru săparea unui şanţ e nevoie de un săpător şi jumătate:

sau cu confuziile grave pe care le făcuse în împărţirea Pământului în zone climatice şi care aduseseră un negrişor într­-o zonă acoperită de zăpezi veşnice (cam incorectă din punct de vedere politic exprimarea, dar pe vremea aceea asemenea subtilităţi erau ignorate):

Desigur, până la urmă totul se termină cu bine, Vitea şi Kuzea revin în universul normal, primul cu lecţiile învăţate, cel de al doilea fără darul vorbirii dobândit temporar. E o carte antrenantă, localizată cu har de traducători şi în care ideologia abia dacă îşi găseşte locul. Singurul paragraf oarecum contaminat e cel de mai jos, introdus pentru a arăta cât de nefericit e Perestukin pentru că e pus să-şi facă lecţiile:

Eram tare nenorocit. Dar ce-i aceea o nenorocire? După părerea mea, nenorocire se cheamă atunci când sileşti un om să facă ceea ce nu-i place cu niciun chip. Lucrul acesta reiese limpede şi din istorie. De pildă, ţăranii nu vroiau să fie iobagi, să muncească în folosul moşierilor, totuşi erau puşi cu forţa. Înseamnă că erau nefericiţi. Dacă muncitorii din fabrici nu voiau să muncească pentru profitul patronilor şi se supuneau doar de nevoie, înseamnă că şi ei erau nenorociţi. şi au făcut foarte bine că s-au unit cu ţăranii, au organizat revoluţia şi l-au lichidat pe ţar ca clasă. Acum sunt liberi, muncesc pentru ei înşişi şi de aceea sunt fericiţi. Eu nu pot suporta ca oamenii să fie asupriţi şi siliţi să facă ceea ce nu vor.

E drept că ţarul a fost lichidat şi fizic, nu doar ca clasă, dar să trecem peste asta. La urma urmei, putem interpreta pasajul într-o cheie sarcastică, iar copiii vremurilor respective nu cred să fi zăbovit prea mult asupra lui. Nu ştiu să se mai fi tradus la noi şi alte cărţi ale Liei Gheraskina; de altminteri editorul e foarte discret şi îi dă doar iniţiala prenumelui. În epocă Gheraskina (care s-a bucurat de o longevitate remarcabilă, 1910-2010) a fost destul de cunoscută ca prozator şi dramaturg pentru copii. Cartea de faţă a stat la baza unui film de desene animate destul de cunoscut. Alla, fiica autoarei, a fost o vreme căsătorită cu disidentul sovietic Edvard Radzinski. Modelul de distopie cu virtuţi didactice a fost bine ilustrat la noi de Leonid Petrescu în cărţile cu Tică şi Rică, despre care am scris în mai multe rânduri şi la care voi reveni.