☺☺☺☺Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni

Probabil că asta o să mă descalifice din postura de cititor pe cât posibil serios, dar trebuie să recunosc că am râs de unul singur la romanul lui Petru Cimpoeşu intitulat, provocator, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (prima ediţie, Compania, 2001). Asta în ciuda faptului că, aşa cum îi stă bine oricărei cărţi reuşite, asta nu e nici numai de râs, dar nici exclusiv de plâns. Şi nici cu prea mulţi îngeri nu e, dar moldovenii sunt peste tot, de vreme ce acţiunea, cu toate ramificaţiile ei, se desfăşoară într-un bloc de opt etaje situat pe strada Oilor din Bacău, pe parcursul a câteva zile din toamna anului 1997.

Personajele sunt locatarii blocului pomenit mai sus sau oameni aflaţi în strânse legături cu aceştia. E vorba mai întâi de o serie de domni: domnul Toma, cel care asculta BBC şi nu iese din vorba postului respectiv, domnul Ion, şeful de scară, domnul Vasile, fost director la un combinat de carne, domnul Gheorghe, subofiţer de jandarmi, domnul Anghel, angajat în administraţie, domnul Nicostrat (zis zăvorâtul, yoghin la domiciliu), domnul Elefterie, şomer şi jucător la loto, domnul Eftimie, profesor de biologie, domnul Ilie, motociclist şi să mă ierte domnii pe care i-am omis. Doamnele sunt pe măsură: doamna Filofteia (soţia domnului Toma), doamna Gleofina (soţia domnului Elefterie), doamna Alis (consoarta domnului Vasile), bunica Elemosina (soţia nimănui, care se ocupă de nepotul ei, Temistocle), doamna Gudelia (soţia domnului Ion), iar scuzele adresate domnilor sunt valabile şi aici. La toţi aceştia se adaugă o pereche de amanţi neştiuţi, se pare, de nimeni, alcătuită din doamna Pelaghia şi un domn „al cărui nume îl trecem sub tăcere”, ca să folosesc apoziţia cu care îl desemnează invariabil romancierul.

E o comunitate care poate reprezenta, printr-un banal procedeu pars pro toto, întreaga societate românească din primul deceniu postdecembrist. Sunt oameni cu convingeri ferme şi pe care şi le afirmă ori de câte ori li se cere sau nu părerea, care discută cu aprindere cestiunile la ordinea zilii. Acestea sunt numeroase şi evident arzătoare, de la economie la politică, de la Ion Iliescu la Emil Constantinescu, de la expedientele vieţii de zi cu zi la probleme culturale stringente la discutarea cărora se invocă nume de la Kant la Nietzsche, Kirkegaard şi Stéphane Lupasco sau, pentru că ne avem şi noi caraghioşii noştri, de la Nichita Stănescu la Patapievici/Cărtărescu. Efectul acestei trăncăneli polifonice (redate adesea de o voce auctorială) e un comic irezistibil. Confuzia inextricabilă în care se zbat minţile multora din personaje e redată cu umor, deşi (iar zic) nu prea e nimic de râs. Iată un fragment în care se vorbeşte despre iniţierea în practica amorului yoghin pe care i-o face domnul Nicostrat domnişoarei Zenovia, profesoara de română a lui Temistocle, fiinţă simţitoare şi, evident, cultă:

Îl găsi, ca de obicei, în postura sa favorită, de „lumânare”, complet dezbrăcat. Prima dată când îl văzuse astfel se speriase un pic, aşa cum se întâmplă oricărui novice, neputându-și lua ochii de la lingam-ul care îi atârna în voie de-a lungul abdomenului. După aceea, însă, pe măsură de domnul Nicostrat reuşise să o iniţieze, învățând-o mai întâi cele 64 de reguli ale Kama Shastra, apoi primele zece capitole din Chatushshashti, temerile de la început îi trecuseră cu totul. De fapt, primele trei subiecte, respectiv îmbrăţişarea, sărutul şi zgârierea cu unghiile sau cu degetele, se dovediseră foarte uşoare. Abia când ajunseră la Jataveshtitaka (sau „înlănţuirea şarpelui„) şi după aceea la Vrikshadhirudhaka („căţăratul în copac”), domnişoara Zenovia se văzu pusă în situaţia de a lua o decizie importantă: mergem mai departe, sau ne oprim aici? Căci în Vrikshadhirudhaka, bunăoară, femeia „punându-și un picior pe piciorul amantului, celălalt pe una din coapsele sale, îşi trece unul din braţe pe sub şalele sale şi celălalt pe umeri, murmură cu voce joasă, ca şi cum ar gunguri şi vrea, în vreun fel, să se caţere pe el pentru a-l săruta”, de unde şi denumirea de „căţărarea în copac”. E destul de complicat. Ce să mai spunem de Tila-Tandulaka, adică „amestecatul boabelor de susan şi orez”? Asimilarea tuturor acestor cunoştinţe, inclusiv pronunţarea corectă, în limba sanscrită, a numelor respective, n-a fost deloc uşoară. Ea trebuia însă precedată de alte numeroase achiziţii teoretice şi practice, cum ar fi a zecea regulă din Kama Shastra, „fixarea unor bucăţi de sticlă pe un panou-mozaic”, apoi „jocul paharelor muzicale umplute cu apă”, care constituie a douăsprezecea regulă a aceleiaşi doctrine, sau cele nouă feluri de muşcături, dintre care domnişoara Zenovia prefera „linia de giuvaere”, „norul destrămat” şi „muşcătura mistreţului”, aceasta din urmă lăsând rânduri dese, cu intervale roşii între ele, imprimate pe umeri şi pe sâni.

L-am lăsat la sfârșit pe eroul eponim al cărţii, cizmarul Simion. Acesta suferă o transformare senzațională şi se transformă, din banalul locatar al unei garsoniere de la parter, într-un ascet. Simion va ocupa liftul (epitetul de liftnic e, desigur, replica în cheie umoristică a poreclei unui Simion mult mai celebru, stâlpnicul), îl va bloca la etajul opt şi va petrece acolo câteva zile rugându-se şi emiţând pilde şi parabole (Parabola blocului de locuinţe e delicioasă). Contrastul dintre derizoriul vieţii cotidiene într-un bloc muncitoresc postcomunist şi metamorfoza lui Simion, care devine un îndrumător spiritual sui generis al celorlalţi locatari, e desigur unul din cele mai puternice motoare ale efectului comic irezistibil. Referinţele trans-textuale nu lipsesc şi sunt uneori explicite (merită pomenit cazul domnului Elefterie, care poartă acelaşi nume cu eroul din Două loturi, are, ca şi acesta, ghinion la loto şi îşi însoţeşte eşecul de un puseu de nebunie violentă).

Alăturările neaşteptate şi jocul permanent dintre un plan mundan sordid şi compus din întâmplări mărunte şi un etaj (că tot suntem la bloc) care mimează spiritualitatea înaltă funcţionează perfect. Lui Petru Cimpoeşu îi iese (păstrând proporţiile şi schimbând ce trebuie schimbat) un roman care nu e mai prejos de scrierile lui Ilf şi Petrov. Există destule elemente de care se foloseşte şi romancierul român la trei sferturi de secol după predecesorii lui sovietici, iar traiul în comun e unul important. Sunt şi elemente de detaliu. Aici s-ar putea încadra manierisme precum vorbitul patologic în versuri (în Viţelul de aur Vasisuali Lohankin se trezeşte vorbind, incontrolabil, în iambi, în Simion liftnicul, Gheorghe Compotecras cuvântă în versuri după un accident), la Ilf şi Petrov o avem pe bunica nimănui, la Cimpoeşu rolul este jucat de Elemosina, numită insistent „bunică” fără ca ea să aibă această calitate, ea fiind doar cea care îl creşte pe Temistocle.

Satira lui Petru Cimpoeşu nu e niciodată vehementă. Nu s-ar putea spune totuşi că autorul îşi iubeşte personajele, ci mai degrabă că le înţelege limitele. Excepţiile notabile sunt Simion şi Temistocle, pentru care par a exista însemnate resurse de simpatie. De altfel întreaga tărăşenie se soldează cu dispariţia liftnicului, care îl ia cu el pe copil, pe post de discipol. Romancierul declară, cu o sinceritate à la Mark Twain, că nu ştie unde anume au plecat cei doi. Ajuns aici, parcă îmi pare rău că am dat atâtea amănunte, stricând cheful celor care s-ar simţi tentaţi să citească cartea. Pe toţi aceştia îi asigur totuşi că merită, iar Simion Liftnicul e probabil unul din cele mai bune romane romaneşti din ultimele două decenii.