☺☺☺ Albert V. Cătănuş – El sueño español – jurnal de căpşunar

Un fenomen de amploarea migraţiei economice românești în Spania primilor ani ai acestui secol nu avea cum să nu-şi găsească mai devreme sau mai târziu autorii care să-l utilizeze ca materie primă pentru producţiile lor. Mă refer aici la literatură, căci mă preocupă mai puţin manelele, domeniu în care se pare că lucrurile sunt destul de avansate. Aflăm acest lucru din El sueño español – jurnal de căpşunar de Albert V. Cătănuş (Nemira 2010), o carte în care autorul îşi povesteşte, modificând nume de personaje, dar păstrând în esenţă neschimbate cele mai multe din întâmplările relatate, experienţa de muncitor ilegal în Spania anilor 2003-2008.

E perioada care coincide cu boom-ul economic spaniol şi cu explozia activităţii în construcţii, care a necesitat un mare număr de lucrători nepretenţioşi, dornici să facă treabă pe bani relativ puţini şi mai ales să nu pună prea multe întrebări. Alungaţi de mizeria economică şi socială de acasă, milioane de concetăţeni ai noştri au plecat la muncă în Spania. Unii (mai ales cei din primul val) şi-au găsit de lucru în agricultură. Sunt „căpşunarii” din subtitlu, deşi (paradoxal) cartea nu este despre ei, ci despre românii din al doilea val, cel al muncitorilor în construcţii. E o lume pestriţă, mizeră, care trăieşte de cele mai multe ori în condiţii insalubre şi la limita ilegalităţii, dar pe care autorul pretinde că a cunoscut-o nemijlocit.

Spania se arată relativ prietenoasă cu nou-veniţii din spaţiul balcanic, le dă de lucru, le înghite potlogăriile, manelele date la maximum şi gălăgia din apartamentele în care se înghesuie adesea 10-20 de inşi. E adevărat că imigranţii au deseori probleme cu actele, mulţi nu au permis de muncă sau de reşedinţă, dar autorităţile sunt îngăduitoare. Albert V. Cătănuş are însă ocazia să constate că răul nu vine din partea băştinaşilor, din partea concetăţenilor („Inamicul nostru numărul unu nu era poliţistul spaniol, n-a fost niciodată, duşmanul nostru principal era propriul conaţional, cel care-ţi fura paşaportul, ţigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider”). Într-adevăr, multe din întâmplările povestite în carte sunt dovezi în sprijinul teoriei că suntem în bună măsură un popor înapoiat, ignorant, cu educaţie precară şi cu o moralitate pe măsură. Autorul jurnalului nu stă să caute vorbe frumoase pentru a polei realitatea, deşi nu-şi poate reprima o anumită simpatie:

Protagoniştii cărţii sunt cvasi alcoolici, put a transpiraţie, sunt inculţi, unii chiar idioţi, nu cunosc legile elementare ale drepturilor omului, dar, în final, m-au înduioşat cu toţii. I-am judecat întotdeauna prin prisma vocabularului pe care îl foloseau sau prin capacitatea de a purta o conversaţie inteligentă. Am muncit cu un profesor de matematică ce căra găleţi cu mortar. Toţi făceau glume nesărate şi inepte pe seama lui.

„Protagoniştii” de mai sus sunt câtă frunză şi iarbă, dar există şi personaje care se detaşează din masa amorfă a celorlalţi (precum Victoraş, Cocostârc, Marian, cei trei ardeleni, eroi ai unor întâmplări istorisite cu naturaleţe). Dialogurile dintre personaje nu lipsesc şi au de cele mai multe ori un firesc remarcabil la un autor fără foarte multă experienţă. Pentru autenticitate, multe discuţii se poartă în spaniolă. Din păcate, s-a optat pentru un sistem foarte greoi, anume traducerea replicilor în spaniolă propoziţie cu propoziţie, în paranteze, imediat după textul străin, ceea ce îngreuiază considerabil lectura, mai ales în cazul pasajelor mai lungi.

Textul ar fi avut de câştigat dacă ar fi fost scuturat de unele paragrafe declarative, pline de enunţuri generale şi în definitiv destul de banale, precum:

E uşor să fii cinic. Izbeşti cu destinele oamenilor de toţi pereţii, le găseşti bube pe suflet, îi despici rapid ca pe nişte hălci de carne agăţate în cârlige de măcelărie. Unde e lema cu „iubirea aproapelui”? Cine îşi asumă toate neputinţele omenirii? Nimeni, absolut nimeni. De fapt e simplu: oamenii pur şi simplu mor de foame, în războaie inutile, avioane distrug zgârie-nori...

sau:

Banii, pentru multe clase din ierarhia socială, reprezintă cea mai bună modalitate de a măsura valoarea intrinsecă a unei fiinţe umane. Cu cât ai mai mulţi, cu atât ai mai multe calităţi morale sau fizice. Adică un şchiop miliardar e mai valoros şi mai potent decât un atlet ce aleargă o sută de metri plat sub zece secunde.

Care va să zică, decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos. Pe autor îl animă un spirit justiţiar care poate fi eventual înţeles la omul de pe stradă, dar e mai greu de înghiţit la un scriitor. O oarecare dreptate se face (de pildă Sică, marele combinator, proxenet şi exploatator al conaţionalilor săi ajunge la puşcărie), dar majoritatea delictelor rămân evident nepedepsite. Visul spaniol are adesea accente de coşmar. El se încheie de altfel pentru multă lume în 2008, an de trezire la realitate a economiei spaniole. Numeroşi „căpşunari” din construcţii (sic!) revin în ţară, nu înainte de a strânge bani pentru a da ciubuc la vamă, pentru a constata că de la frontiera vestică şi până la Sibiu (tot) zece ore faci pe şosea. El sueño español e o carte care se citeşte uşor şi care atrage prin informaţie şi naturaleţea textului, asta în ciuda câtorva burţi pe care un editor mai decis le-ar fi putut elimina. Scrierea e greu de încadrat, căci îmbină ficţiunea cu relatarea memorialistică, învecinându-se pe alocuri cu reportajul de actualitate. Rămâne de văzut dacă autorul mai are şi altceva de spus după ieşirea din starea oniric-iberică cu care se termină acest volum.