Pare-se că recent anunţatul premiu literar „Augustin Frăţilă”, din al cărui
juriu de bloggeri am onoarea să fac parte (vezi aici) stârneşte reacţii aprinse,
ba chiar furtuni în paharul cu apă al micii, dar aprigei noastre lumi literare.
Cea mai recentă îmi este semnalată aici de colegul meu de blogosferă şi juriu Dragoş
C. Butuzea. Să zic de la bun început că sunt galben de invidie, căci confratele
meu în ale blogului a avut parte de atenţia îngustului augustului critic
literar N. Manolescu, acest papă fără tiară, dar cu numeroase foncţii al sus-pomenitei provincii a
literelor. N-am să reproduc aici reproşurile autorului Arcei lui Noe (ele se pot fi citite pe blogul Chestii livreşti sau –
mai bine – în însuşi textul primar din Adevărul de weekend (aici) intitulat Cine acordă premiile literare?
Pronumele interogativ pus în fruntea titlului trădează motivul paraponului
d-lui Manolescu. Cine sunt ăia,
domnule, cine i-a consacrat pe d-lor,
cine i-a legitimat, cine le dă dreptul să decidă unde merge
marele premiu de 10.000 de euro? E drept că nimeni. Dacă îi laşi la o parte pe membrii juriului de
critici, rămâi cu o listă de bloggeri, or ce poate fi mai dubios, mai lipsit de
autoritate decât a avea această calitate? Mă foarte îndoiesc că vreunul din
cei 20 de bloggeri deţine o diploma pe care să scrie cu litere aurii „critic
literar”. E un adevăr crud, pe care trebuie să-l acceptăm. Desigur, ne putem
aduce aminte de celebra şcoală de literatură „Mihai Eminescu” din minunaţii ani
1950. Oare pe diplomele eliberate acolo figura
titlul de „scriitor”? Probabil cel mai în măsură să dea un răspuns la o asemenea
întrebare (ne)retorică e însuşi N. Manolescu, care e şi istoric literar (o avea
patalama în specialitatea asta?).
În lumea de azi, în care ne bucurăm de o libertate informaţională fără
precedent (chiar dacă alte libertăţi ne sunt ciuntite zi de zi), e firesc să
putem să ne exprimăm neîngrădit în calitate de consumatori. Şi da, literatura
este şi ea un obiect de consum. Şi da, nu e nimic scandalos sa ceri părerea
unor inşi care au consumat îndelung şi în cantităţi considerabile un produs precum
cel literar. Ca să nu mai spun că marile magazine online au rubrici în care cei care au utilizat marfa respectivă îşi
dau cu părerea asupra calităţilor sau defectelor acesteia. Există în Occident
celebrele Consumer Reports care
permit exprimarea unor opinii privind produsele din cele mai variate. În rest, caveat emptor, adică să decidă fiecare,
pe propria barbă, dacă cumpără sau nu. Caveat
lector, am zice în cazul de faţă, al cărţilor. Despre produsele Apple se pot pronunţa – adesea cu mai mult temei – nu doar colegii
dispărutului domn Jobs, ci şi cei care utilizează jucărelele respective.
Supărarea d-lui Manolescu e de înţeles. D-sa vine din alt secol, din alte
mentalităţi şi îi este probabil greu, la vârsta d-sale, să digere schimbările
extraordinare petrecute în ultimii ani în dinamica actului de receptare şi în
acele jocuri ale schimbului care guvernează relaţiile dintre autor, cititor şi
operă. Este motivul pentru care prefer să reţin în dreptul numelui său o
lucrare fundamentală precum Arca lui Noe
şi nu ieşiri publicistice caraghioase precum cea de zilele trecute.
Un comentariu:
Adevarul este ca in tara asta sunt prea putine concursuri in care sa fie si publicul implicat intr-o forma oarecare. Ne multumim cu rezultatul livrat de diversi "sondori" de opinie pentru a contura o anumita perceptie a publicului despre calitatea unora sau altora dintre realizarile culturale care au succes nu daca sunt bune ci daca au un marketing corespunzator. Daca asta nu e atat de malign in literatura sau in industriile vizuale, cand vine insa vorba despre concursuri (care ar trebui sa poarte mai curand numele de "licitatii") pentru chestiuni de urbanism sau arhitectura ... efectele sunt imposibil de ocolit cand selectia e gresita.
Trimiteți un comentariu